Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Optimismul Melancoliei: note de şedinţă AIPsA

joi, 24 ianuarie 2013


Mi-au trecut prin minte, zilele astea, gânduri referitoare la şedinţa AIPsA din ianuarie anul trecut, şedinţă în care s-a interpretat cel mai recent film al controversatului şi depresivului regizor danez, Lars von Trier. S-a vorbit mult despre depresia lui von Trier (de unii văzută drept creatoare, de alţii ca distructivă) care a clocit filmul apocaliptic, de sentimentele de angoasă şi disperare pe care pelicula le trezeşte în spectatorul pus în faţa iminenţei anihilării planetare, ba chiar despre presupusele elemente psihotice prezente în personajul principal, melancolica Justine. 

Mie mi s-a părut că filmul este despre orice, numai despre psihoză şi pierderea simţului realităţii nu. Încercam să înţeleg de ce toată lumea văzuse dimensiunea catastrofică a producţiei vontrieriene şi de ce nimeni nu văzuse eliberarea finală în faţa angoaselor invadatoare (în opinia mea prezente în Claire, nu şi în Justine) şi ale supraeurilor tiranice. Mi-am amintit de liniştea lăuntrică pe care filmul mi-a produs-o atunci când l-am văzut prima oară, cam cu trei luni înainte de şedinţa AIPsA. Linişte care persista şi care, paradoxal, începea să devină sâcâitoare în momentele de interpretare. Am încercat să exprim faptul că eu văzusem filmul profund optimist. Că, de fapt, nu imanenţa unui sfârşit a fost cea care alimenta depresia miresei care a abandonat (! nu care a fost abandonată), ci tocmai incertitudinea că e posibil ca planeta albastră, Melancolia, să NU lovească planeta Pământ. Îmi persistau în minte cuvintele lui Lacan din Television în care spunea răspicat:
dacă n-am crede că moartea există cu adevărat cum am putea suporta tot ceea ce numim "viaţă"? (click aici)

Interpretarea mea dialectică a stârnit vădit reacţii (poate mai angoasante decât însuşi filmul) care s-au cristalizat într-o singură idee:
te aperi.  
Aşadar, ceea ce sugeram eu erau propriile apărări, iar ceea ce se afirma despre mine nu era analiză sălbatică.

Şedinţa interpretativă s-a încheiat, dar impresiile mele legate de Melancolia nu s-au dizolvat. Să afirmi despre un film apocaliptic că e optimist, nu e uşor de primit. Să vezi în el un produs al unui von Trier matur care s-a mântuit după teroarea din Antichrist, poate părea că ne depărtăm de interpretarea clinică şi intrăm pe tărâmul minat al esteticii.

La sfârşitul şedinţei, după angoase şi apărări impuse, mântuirea a venit şi pentru mine: o doamnă s-a apropiat şi mi-a spus că a găsit interesantă propunerea mea de interpretare. Ea însăşi se gândise şi rezonase cu câteva dintre ideile avansate de mine acolo. Nu am putut decât să mă bucur, gândindu-mă că poate sentimentele pe care Melancolia mi le-a indus nu au fost atât de "defecte". Bucuria a fost şi mai mare când, la scurtă vreme după şedinţă, am găsit pe YouTube filmuleţul de mai jos. Acum eram pe deplin salvată.




Alexa Pleşcan

este psiholog.
DE ACELAŞI AUTOR



Toate articolele acestui autor
*

7 comentarii

  1. Nu vad de ce moartea poate fi doar o perspectiva inspaimantatoare si unu si una eliberatoare. De ce nu o putem intelege, de pilda, ca pe o nastere? Poate atunci cand ne-am nascut, experienta a fost traumatica pentru exact acelasi motiv: intalnirea cu necunoscutul. Iata, veti spune, culmea defensei si a rationalizarii. Ei bine, da. Recunosc. Alexa, imi placi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu vad defense in ceea ce zici, Ioana. Moartea poatea avea, intr-adevar, si o latura inspaimantatoara, atunci cand ea presupune violenta si/sau teroare psihica. Or in filmul lui von Trier nu e vorba despre-asa ceva. Deasemenea, asa cum spui tu, nasterea insasi prezinta o dimensiune traumatica: parasirea uterului matern si intalnirea cu o lume necunoscuta si ne-naturala, din perspectiva bebelusului, nu e tocmai cel mai fericit eveniment pentru el.

      Ștergere
    2. renastere? credeti in reincarnare? :D
      eu din articol nu inteleg ca de moarte apocaliptica e vorba, dar de eliberare
      nu la ce spune in film trier ma gindesc
      ma gindesc la interpretare, decodare
      chiar si trier a spus ca a adaugat ciocnirea catastrofica doar asa pentru suspense
      intereasnt articol
      leni

      Ștergere
    3. Defensiv ar fi sa-ti denegi frica de moarte spunand ca n-ai nicio spaima legata de ea. Sau macar teama. Dar asa cum ne temem, asa ne-o si dorim, cred eu. Un gand care suna cam sinucigas, dar nu ne sinucidem toti, pana la urma? Pentru unii, chestiunile astea sunt de negandit, banuiesc. Ori Lars von Trier tocmai in fata acestei insolubile probleme ne pune.

      Ștergere
    4. cred ca nu la renastere in sens de reincarnare se referea Ioana, cat de regenerare..

      Ștergere
  2. Cadere pe ganduri dupa ideile din articol. N-am vazut filmul anul trecut caci mi s-a parut plictisitor insa dupa explicatiile de mai sus vreau sa-l vad ca sa-mi si eu fac o parere.

    RăspundețiȘtergere
  3. Azi am vazut si eu pentru prima oara filmul. Si m-a impresionat copilul, cum se lasa el purtat de mama care cauta o solutie cu o panica aproape animalica, panica ce se transforma ulterior intr-o jelanie de acceptare. Copilul insa pare mai impacat decat mama, matusa si tatal lui. El are ceva din nedumerirea si resemnarea inteleptului. Justine nu face decat sa-si confirme moartea interioara prin catastrofa, tatal denaga realitatea pana cand n-o mai poate ocoli, Claire lupta cu spaima si finalmente renunta la inclestare. Copilul insa pare lipsit de reactie, doar un observator, pana in momentul in care afirma: e ceva de care nu putem sa ne ascundem.
    In definitiv, nu e asta e moartea fiecaruia dintre noi? Oricat de incredibil ar parea, a o astepta cu seninatate e, mi se pare, solutia cea mai dezirabila, cel putin pentru mine, desigur. De aceea zic si eu ca Melancholia poate fi inteles ca un film optimist.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!