Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ce facem cu trecutul? (7) Calul din Torino

miercuri, 20 februarie 2013


Cadru din Calul din Torino

Modul in care ne uitam la filme astazi e important pentru modul in care simtim timpul. A simti timpul este cumva diferit de a il avea reprezentat. De pilda, ne uitam la un film istoric si ne asteptam sa existe o naratiune, o poveste cu un fir narativ care dezvolta o anumita actiune. Timpul e reprezentat ca ducandu-si personajele dintr-un loc in altul. Ele cresc, se dezvolta sau pierd anumite caracteristici. Experienta subiectiva a timpului nu e insa deloc similara cu reprezentarea lui liniara sau curgatoare. Dupa cum arata relatarile din terapie, timpul are o afectivitate anume, care poate conduce la a ocupa mai multe temporalitati. Asocierea libera te face sa fii intr-un cabinet, adult, si in acelasi timp sa simti ca o fetita de zece ani sau ca un adolescent care isi retraieste o experienta traumatizanta. Timpul unei amintiri, al unui soc traumatic, de pilda, este incarcat cu emotii care sunt legate de o anumita varsta, de anumite obiecte, de un mod de a organiza experienta. A-ti simti rusinea inseamna de multe ori a o organiza in timpuri diferite emotionale, care pot sa mearga de la a fi rusinos, ca la un an cand esti invatat ritmul toaletei, sau cand simti rusinea in fata invatatoarei la scoala, sau a fi rusinos ca nu ai luat un examen la facultate. Emotiile au un timp al lor si ele se lipesc de anumite structuri temporale. Dar ele nu sunt deloc reductibile la a simti timpul varstei pe care o locuiesti acum. Varsta ta, cu care esti identificat de altii, este mai mult o coperta la un almanah subiectiv, care iti arata ca poti sa locuiesti in acelasi timp emotii cu structuri si intensitati diferite ale unui timp subiectiv si misterios.

Filmul lui Bela Tarr, Calul din Torino, m-a facut sa ma gandesc serios la cum simt timpul subiectiv, spre deosebire de intelegerea lui ca reprezentare liniara. Eu traiesc timpul in planificarea lui curgatoare, cu termene pe care trebuie sa le indeplinesc, cu structura unei saptamani cu ore de predat si scris. Insa Calul din Torino m-a scos din simpla asteptare a unei povesti care trebuia sa curga, cu personaje care invata lucruri, care se transforma, cu obiecte si relatii care se multiplica sau, dimpotriva, raman mai putine. Senzatia pe care am avut-o a fost ca sunt transportat intr-un alt timp, mai static, unde repetitia nu are calitatea ei moderna, indreptata spre placere, cat inspre repetitia muncii, a lucrului mecanic, a traitului fara a trai, ori a simti timpul cu adevarat. Filmul m-a dus intr-un loc al amintirilor unde viata pare ca este redusa la lucruri simple: mancat un cartof, dezbracat, imbracat, luat apa de la fantana. Structura experientei pe care Tarr o evoca este cea traitului "la tara", care este greu, dificil, monton si fara multe suprize. Mi-a adus aminte de momentele in care trebuia sa merg de la oras la tara - trimis de mama sa am grija de bunica - si ce experienta dificila insemna tranzitia asta. Mi-a adus aminte de socul pe care il aveam in spatiul static, fara masini, vecini si zgomotele urbane, si de teroarea pe care o poate inspira deplasarea catre un loc unde depinzi de apa pe care tu o cari, sau de calul de care depinzi ca de un membru al familiei. Mi-a adus aminte de placerea focului din soba veche a bunicii, a omletei trantite direct pe plita si a intunericului adanc, spart de greieri din cand in cand.

Timpul afectiv, al modernitatii noastre, este racordat la o reprezentare rapida, aproape de sarit-de-pe-un-canal-pe-altul a timpului. De pilda, Netflix a lansat acum cateva zile un serial nou, in care, ca intr-un experiment revolutionar, dar si cu tuse bulimice, poti vedea un serial intreg (treisprezece episoade) fara a astepta ca la televiziunea prin cablu episodul urmator. Daca pana acum serialele de pe cablu mergeau online, la o vizionare secunda, doar dupa ce treceau prin televiziunea prin cablu, acum ele sar online, in timpul telecomandei, al experientei unui maraton visual. Filmul lui Bela Tarr ne aduce afectiv in memorie o alta experienta a timpului, una in care poti sa te uiti la un film si sa nu zapezi de la imagine la alta, cat stai cu un cadru timp de zece minute. Eu cred ca experimentul de i-l vedea merita realizat, cel putin pentru calitatea asocierilor libere pe care le poti produce. Filmul lui Tarr te poate face sa descoperi o alta dimensiune afectiva a timpului, cea in care poti sa te simti ca un anacronism, sau ca in afara modernitatii timpului lui a-sari-de-pe-un-canal-pe-altul.

PS: Bine, intrebarea serioasa este ce e de facut in conditiile in care mai toata lumea in Romania se simte ca un anacronism, ca fiind intr-un timp inapoiat, al unui derapaj fata de modernitatea vestica, simtita ca progresiva si avansata tehnologic. Eu cred ca cele doua modernitati pot fi tinute in paralel si ca din experienta poate disociativa a conflictului intre ele se poate crea un alt spatiu temporal, un al treilea, care este nu este nici simplu hiper-rapid si nici doar generator de anacronisme.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

4 comentarii

  1. Am impresia, Bogdane, ca n-ai mai fost de mult pe-aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte faina lejeritatea cu care asociezi, Bogdane! Si-i foarte interesant cum ai vazut tu filmul, ca un cumul de imagini ce oglindesc viata de la tara. Marturisesc ca atunci cand l-am vazut-interpretat eu, am facut-o intr-un registru mult mai grav, iar simplitatea (traiului la tara) invocata de tine mie mi-a sunat a degradare progresiva ce merge pana la saracire totala. Am avut in minte imaginea evolutiei (sau a involutiei, mai bine) unei boli psihice grave. Acum ca m-ai impulsionat si tu prin articolul tau, poate-o sa scriu si eu despre ce impresii mi-a lasat mie calul lui Tarr :)

    RăspundețiȘtergere
  3. ...totusi, exista si-un happy-end de culise:
    "And when we did the casting with the horse, of course we just needed a horse that doesn’t want to work, and we found her in an animal market in the countryside in Hungary close to the Romanian border. It was a very ugly, shitty, miserable animal market and she was the horse which never wants to work. That’s why I took her immediately, because that’s what we needed. If you don’t take her in this case maybe she’s just a piece of sausage now. But of course we saved her life and now she’s pregnant which is quite nice and we have a strong hope we will have some baby." - Bela Tarr on casting a horse

    RăspundețiȘtergere
  4. Salut Alexa, astept cu nerabdare sa citesc cum ai vazut tu filmul. Da, cred ca exista o sugestie puternica de involutie, de boala psihica, de rupere completa de lume. Sunt curios sa vad cum legi tu asta de film si de calul lui Tarr.

    Cat despre happy -end, sunt surprins de comentariul lui Tarr. Parca vine din alta lume, nu din lumea filmului pe care l-a construit. Pare ca e o prajitura pe care ti-o da dupa o operatie dureroasa.

    In plus, evident, nu, calul nu poate sa vina decat din lumea tenebroasa, de granita cu Romania, unde animalele sunt lenese. Cum altfel, numai in zona asta de granita gasesti animalul lenes, primitiv, care iata, trebuie salvat. Calul din film mi se pare splendid.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!