Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cu Bond la psihiatru

marți, 19 februarie 2013



Într-una din cele mai ambiţioase scene ale celui de-al douăzeci şi treilea 007, unul mai indiferent la nou ca niciodată, Bond-ul lui Daniel Craig e lăsat pe un scaun să aştepte cu mâinile legate la spate, ca un elev cuminte, venirea inamicului său, un geniu informatic, într-o cameră plină de computere. Gadgeturile cu care îl cadoriseşte Q abia îşi justifică denumirea, maşina lui e vechiul Aston Martin DB5 din Goldfinger, în timp ce înfruntarea finală se revendică, cinematografic vorbind, de la un gen care în curând îşi va sărbători centenarul, şi anume westernul. 
Some men are coming to kill us. We’re going to kill them first
explică succint eroul.

Dincolo de aspectul acesta tehnologic mai vizibil, Bond-urile au avut dintotdeauna aceeaşi calitate cameleonică prin raport cu societatea de consum căreia îi datorează existenţa. Atunci când Beatles-ii erau în vogă, Bond-ul lui Connery pomenea despre Beatles (dar de la înălţimea îndoielnică a unei instanţe superioare); când genul blaxploitation era la modă, Live and Let Die îi împrumuta clişeele (dar nu şi perspectiva: albul mută şi câştigă); când stilul vizual al filmelor de acţiune ale lui Paul Greengrass era pe val, Quantum of Solace arăta ca şi cum ar fi făcut parte din seria Bourne ş. a. m. d. Acelaşi lucru este valabil, de pildă, dacă vorbim despre seria Dirty Harry (şi în acest caz nu doar inspectorul Callahan avea un dinte împotriva comunităţii hippie, după cum nu doar el era rasist, ci cam aşa era America adultă a acelor ani). Ei bine, Skyfall adoptă din nou o perspectivă prăfuită, care numai politically correct nu e. Una dintre modalităţile de a-l diferenţia pe Bond de adversarii săi e dată de diformităţile acestora din urmă: mâinile lui dr. No, cicatricea lui Blofeld, cel de-al treilea sfârc al lui Scaramanga, dentiţia lui Jaws etc. În Skyfall, diformitatea lui Silva nu e doar fizică (asupra acesteia se insistă foarte puţin), ci mai ales sexuală. Hipersexualităţii hetero bondiene i se opune aparenta homosexualitate a villain-ului, în care se cere recunoscută o marcă în plus a devianţei acestuia, iar tupeul cel mai mare al filmului e acela că le include pe amândouă în acelaşi cadru. Pentru a-şi salva pielea, Bond însuşi avansează ipoteza că teritoriul homoerotic nu i-ar fi întru totul străin (ceea ce nu s-ar fi întâmplat niciodată în anii '60). În interiorul unui monument închinat machismului, nu e deloc puţin.

Anacronismul noului Bond e însoţit de o serie de similarităţi cu caracteristici ale unora dintre cele mai populare ecranizări de benzi desenate, precum şi de o mutare neobişnuită de accent asupra psihismului personajelor.



Superbond

Asemeni lui Superman, care trebuie să înfrunte, în Superman III, o versiune negativă a sa, Bond are parte de un inamic de forţe egale, dacă nu superioare, cu aceeaşi pregătire, care a desfăşurat aceeaşi activitate şi a dat acelaşi randament, sub supravegherea aceleiaşi M. Într-un cuvânt, un dublu al său cu semn schimbat. Inamicul lui Superman apare ca urmare a expunerii supereroului la kriptonită de sinteză şi reprezintă rezultatul scindării personalităţii acestuia. În chip similar, şi Silva apare după ce Bond e sacrificat de M şi are drept unic scop să se răzbune pe aceasta, adică exact ceea ce Bond însuşi ar fi mai mult decât îndreptăţit să-şi dorească.

Seria Batman, pe de altă parte, e una fundamental preocupată de chestiunea începuturilor. Cum a ajuns Bruce Wayne să fie Batman? Cum a ajuns Joker să fie Joker? Cine i-a ucis pe părinţii lui Bruce Wayne? La această ultimă întrebare, avem nu unul, ci două răspunsuri (în primul Batman al lui Tim Burton şi, 16 ani mai târziu, în Batman Begins). Într-un sens mai general, eroul există datorită obsesiei sale în legătură cu un eveniment din trecut. Indiferent de suport (BD, desen animat sau film), acesta are un scop imediat (a pune capăt unei răsturnări întotdeauna temporare a ordinii în oraşul Gotham) şi un scop mai mare, permanent şi imposibil: a-şi răzbuna părinţii. În seria Bond, locul părinţilor lui Bruce Wayne e luat de Vesper Lynd. Primele două filme cu Daniel Craig se ocupă pe larg de felul în care Bond a căpătat forma pe care o ştim cu toţii, aşa că lui Skyfall îi rămâne să desăvârşească tabloul, respectiv să se ocupe de Moneypenny, de noul Q şi de viitorul M. La final, Bond priveşte Londra de pe acoperişul clădirii MI6, în aceeaşi poziţie în care Batman e deseori filmat sau desenat veghind deasupra Gothamului. În sfârşit, asemeni lui Batman, Bond are conacul său, cu Alfred-ul aferent, ceea ce se leagă probabil tot de mimetismul deja consacrat al Bondurilor, cel mai evident în aceea că Skyfall, la patru ani după The Dark Knight, are Joker-ul lui, mutilat în chip asemănător şi cu un discurs similar.

Norma de minim două partenere trecute în răboj e respectată şi în acest film. Bond nu apucă să se îndrăgostească de vreuna din cele două, aşa că partea sentimentală e asigurată de o idilă incipientă între M şi Albert, care îndeplinesc rolul de părinţi surogat ai eroului. Silva, adică fiul cel rău, suferă de un complex oedipian îndreptat împotriva lui M, mama sa de împrumut. Fiul cel bun, adică Bond, are misiunea de a-şi proteja mama cu orice preţ şi de a-l ucide. Confruntarea dintre cei doi are loc în casa părintească. Ca în Straw Dogs, clasicul lui Peckinpah, familia disfuncţională e atacată pe teren propriu de un adversar mai bine pregătit, a cărei ţintă e figura feminină (în cazul de faţă, maternă). Silva începe prin a-l emascula simbolic pe Bond, distrugându-i maşina. Bond şi Silva deopotrivă se manifestă distructiv faţă de trecutul şi faţă de familia lor: Bond aruncă în aer casa în care a crescut, în timp ce Silva o ucide pe M. Lacul în care Bond se luptă cu un adversar la final poate fi interpretat drept o sublimare a lichidului amniotic, în care două virtualităţi (Bond şi inamicul său, un avatar al lui Silva) se luptă să existe. Deşi îşi înfrânge adversarul, Bond nu mai găseşte ieşirea, ceea ce prefigurează moartea lui M, aşa că îşi creează propria sa copcă – noul Bond nu are nevoie de părinţi pentru a renaşte.

La intersecţia dintre BD, lecţie de psihanaliză pe înţelesul tuturor şi western, Skyfall e original, în peisajul seriei Bond şi în universul cultural contemporan, tocmai prin alegerea şi îmbinarea elementelor care îl definesc ca fiind o compilaţie.

Cătălin Olaru

Preluat din Cultura

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!