Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Mai e nevoie să vorbim despre Kevin?

joi, 14 februarie 2013




...poate că da, dar abia după ce o vom fi cunoscut pe mamă.

Ştim de la Winnicott că o mamă, pentru a fi suficient de bună pentru bebeluşul ei, trebuie să îi asigure un mediu propice dezvoltării sale fizice, emoţionale şi cognitive. Capacitatea mamei de a veni în întâmpinarea nevoilor bebeluşului are de-a face cu câteva caracteristici pe care aceasta trebuie să le însumeze: holding (ţinere şi conţinere), handling (îngrijire, mânuire), object presenting (prezentarea obiectelor, mediului).

Plecăm de la ipoteza că filmul lui Lynne Ramsay, We need to talk about Kevin (2011), vorbeşte despre felul în care se dezvoltă un copil a cărui mamă nu îndeplineşte condiţiile prezentate mai sus. Copilul Kevin este un copil atipic, un copil căruia îi este greu să se adapteze mediului familial şi social. Adolescentul Kevin va săvârşi un act criminal în care îşi va ucide colegi de şcoală, pe sora mai mică şi pe tatăl său. Acesta este sfârşitul filmului şi începutul discuţiilor.

Capacitatea mamei de holding este semnificativ diminuată: aflăm încă din primele secvenţe că Eva, mama bebeluşului Kevin, nu suportă plânsul băieţelului şi îi este imposibil să-l ţină în braţe. Ea refuză constant atingerea şi contactul cu fiul ei. Aceste frustrări ale primelor luni de viaţă vor duce la refuzul copilului de a vorbi, de a interacţiona cu mama sa. Un episod semnificativ este acela când mama încearcă să-l înveţe pe Kevin să rostească "mama". Acesta se opune imedit printr-un "nu!" hotărât. În ceea ce priveşte felul în care dormitorul copilului a fost amenajat, constatăm caracterul aseptic, rece al acestuia. Camera copilului seamănă mai degrabă cu cea a unui adult preocupat de ordine: lipsită de jucării, totul de o curăţenie impecabilă, ermetică şi respingătoare. Acesta este mediul în care copilul e "ţinut" şi "conţinut".

Îngrijirea (handling) lui Kevin are de-a face doar cu nevoile sale fizice. El nu e ţinut în braţe, nu e mângâiat, gesturile mamei par să indice faptul că ar mânui o păpuşă din plastic, nu un băieţel adevărat. Vinovăţia ei legată de neputinţa de a-şi creşte copilul o închide într-un cerc vicios care le blochează amândurora, atât ei, cât şi fiului ei, orice formă autentică de comunicare. Şi totuşi o comunicare, chiar dacă rudimentară, se iniţiază între cei doi. Este vorba despre jocul cu mingea pe care, deşi iniţial Kevin îl refuză, ajunge să-l accepte în cele din urmă. Jocul consta în aruncarea de către mamă a unei mingi către băiat, minge care trebuia să se întoarcă la ea. Acest joc ne trimite cu gândul la faza de dezvoltare schizo-paranoidă în care copilul, identificându-se cu agresivitatea mamei, o proiectează asupra ei. Eşecul depăşirii acestui stadiu de dezvoltare e vizibil: pe măsură ce creşte, Kevin abandonează jocul cu mingea, dar începe să fie interesat de golf, apoi de săgeţi şi de aruncarea acestora către o ţintă precisă.

Mediul îi este prezentat copilului ca fiind ostil şi plin de primejdii. Ilustrativă este scena cu seara de Halloween în care străzile devin gazda unui spectacol grotesc, iar personajele sunt înfricoşătoare. Dacă astfel îşi reprezintă Kevin lumea înconjurătoare, nu e de mirare că activitatea sa principală are drept scop anihilarea ei (jocul cu săgeţile). O lovitură puternică pentru băiat este dată de venirea pe lume a surorii mai mici. Acum, dragostea mamei pare a se îndrepta doar către ea, iar gingăşia şi preocuparea faţă de cea mică devin motiv de ură pentru frate. Băiatul are o serie de simptome (vomă, febră, incontinenţă sfincteriană) care vorbesc despre suferinţa sa psihică declanşată de naşterea Celiei. O suferinţă neelaborată care va hrăni o invidie criminală.

Am vorbit despre Kevin, dar el despre ce ne vorbeşte? Kevin ne vorbeşte despre o etichetă. Eticheta de "vizitator" plasată pe uşa închisorii în care va fi închis. Kevin s-a simţit un vizitator în această lume, niciodată un cetăţean al ei. Fatal i-a fost că astfel a perceput-o şi pe mamă: ca pe un vizitator pe care nu şi l-a putut apropia, dar nici lepăda.

Alexa Pleşcan

este psiholog.
DE ACELAŞI AUTOR



Toate articolele acestui autor
*

2 comentarii

  1. semnificativ mi se pare si momentul in care mama il anunta ca va avea o surioara si ca el se va obisnui cu ea. Replica lui "Dar tu nu te-ai obisnuit cu mine pana acum" nu este negata de mama(tace). Adi Orban

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu tot regretul afirm, filmul nu asta a vrut sa prezinte, iar daca a dorit asa , a plecat de la niste premise gresite cum ar fi: primele luni de viata sunt hotaratoare pentru formarea caracterului copilului, pentru modul cum interactioneza cu mediul inconjurator. Primordial pentru dezvoltarea psiho-sexuala si sociala, a tiparului caracterial sunt primii 5-7 ani de viata. Nu cred ca cineva devine criminal pentru ca mama sa nu l-a tinut in brate si ca nu i-a suportat plansetele in primele luni de viata
    Mai degraba filmul a vrut sa ne arate ca un om este rau pentru ca asa s-a nascut [ adica rau], si ne-a relevat ostilitatea lui inca de la primii pasi din viata.
    Orice incercare a mamei de a-l impaca a fost sortita esecului. Deci, daca filmul a vrut sa ne prezinte o realitate asa cum a inteles-o autorului articolului, toata constructia lui este una puerila, simplista si neadevarata, nu stiu pe ce teorie bazata. Pentru ambele explicatii filmul este un esec, chiar daca regia si jocul actorilor au fost excelente.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!