Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Nu sunt nebun decât dinspre nord-nord-vest

joi, 21 februarie 2013


Moran Barak

La conferinţa de psihanaliză din octombrie anul trecut au fost două, trei voci "internaţionale" care au menţionat faptul că formarea în psihanaliză are un caracter traumatic. Era un discurs secundar şi neînchegat, dar prin psihanaliză am învăţat să nu fiu atent doar la discursul majorităţii. Într-un fel pot spune că este vorba de atenţie liber flotantă.

Aceste voci au rezonat în mine pentru că împărtăşesc în mare măsură această percepţie nestructurată despre ce însemnă vicisitudinile unei formări: investiţii de timp, energie şi bani - foarte mari. Beneficiile unei formării în contextul actual cu greu pot fi recuperate ca investiţie iniţială. Freud, de altfel, menţionează în Interpretarea viselor următoarele:
Ce înseamnă patru până la cinci ani faţă de durata unei vieţi, dacă bolnavului i se uşurează mult viaţa în timpul tratamentului? 
Câteva paragrafe mai jos gândurile visului legate de acest pacient continuă:
Ce sunt cinci ani? 
se întreabă gândurile visului.
Pentru mine acesta nu este timp, nu intră la socoteală. Am suficient timp înaintea mea şi, cum acela a devenit în sfârşit ceea ce dvs. nu aţi vrut să credeţi, aşa şi eu voi realiza aceasta. (Interpretarea viselor, Opere complete, vol. 9, Editura Trei, pp. 405-406). 
Menţionez acest citat din simplul motiv că aceste rânduri au fost scrise cu 22 de ani înainte ca analiza didactică să devină obligatorie în formarea psihanalitică. La începuturi era necesară doar autoanaliza. Pare absurd la o primă vedere, dar coerenţa este dată de elaborarea secundară, pentru că toţi avem o fantasmă legată de ce însemnă formarea.

Discursul psihanalizei asupra traumei s-a structurat în două curente, unul care susţine că trauma poate fi perlaborată doar atunci când recuperarea amintirii acesteia este completă, iar celălalt curent susţine ideea că doar o reconstrucţie a traumei este posibilă. Neuroştiinţele propun că această diferenţă este introdusă de prezenţa memoriei declarative, sau nu, în momentul traumei. Acest tip de memorie ne permite o recuperare completă a amintirii traumei, altfel rămânem doar cu recuperarea prin intermediul memoriei procedurale. Ideea este că momentul iniţial din care începe formarea este cel al analizei didactice, în care punctul de reper primar este analistul. Însă această idee formativă începe sub auspiciile paranoide şi schizoide ale oricărui început de activitate psihică. Eşti atât de invidios şi de rupt de tine însuţi că celălalt nu mai este perceput decât într-o manieră duşmănoasă. Consideri că singurul care mai poate avea o influenţă asupra ta este analistul, uitând complet că a gândi este o relaţie duală, dar infinită. Mai există grupurile de colegi care urmează aceaşi formare, prietenii, rudele etc. Un lanţ nesfârşit de idei care te pot influenţa, dar când toleranţa spre frustrare este minimă, respingerea în masă devine singura soluţie viabilă. Unilateralitatea gândirii are un caracter liniştitor, pentru că oferă oportunitatea deţinerii unui secret. Te transformi într-o fiinţă procedurală, orice urmă declarativă dispare, secretul trebuind să fie menţinut. Aşa că singura soluţie de ieşire este aceea a reconstrucţiei propriei traiectorii formative. Accentul în această fază parano-schizoidă cade pe "fiind", "avândul" pare o chestie relativ îndepărată. Totuşi, la nivel de grup "a avea" va fi discursul pe care îl vei accentua: a avea o diplomă, a avea statutul de membru, a avea pacienţi etc. De altfel, prin "a avea" te poţi certifica ca fiinţă profesională. La nivel de fantezie vei considera că traiectoria ta formativă capătă contur doar atunci când verbul "a avea" se traduce prin aceste artefacte certificatoare. Însă, ţinând cont că vorbim de o traumă, această polarizare la nivel de verb include şi un al treilea verb, unul de tip median: a face. Consider că un aparat psihic îşi atinge stadiul formativ doar atunci când este capabil "să facă". Recuperarea traumei se poate face doar prin intermediul acestui verb, "a face". Este o simplă chestiune ce ţine de recuperarea memoriei procedurale şi de aparatul psihic care este pregătit să-şi tolereze şi să producă propriile gânduri transpozabile în fapte. Dar pentru ca "a face" să aibă sens necesită reflectarea celuilalt. Dacă am fi vorbit doar de refularea a ceva neplăcut, atunci statutul lui "a avea" ar fi căpătat o cu totul altă greutatea în poziţia depresivă a formării. "A avea" are valoare reală în gândirea ce capitalizează şi are o structură ierarhică.

Formarea, prin însăşi sensul ei etimologic, înseamnă a da fiinţă, a face. A face se constituie ca act. În cadrul formării acest verb se constituie ca o acţiune la care participă cel puţin două persoane, exercitând o certificare reciprocă prin chiar această facere. Formarea pleacă de la o "situaţie catastrofică" care creează dorinţa întânirii cu un celălalt. O întâlnire care solicită un cadru bazat pe reguli, speranţe şi aşteptări. Acestea se bazează pe narcisismul fiecăruia dintre participanţi, unul fiind în poziţia catastrofică în care caută o minte care să-i permită facerea şi constituirea ca subiect profesional, iar celălalt fiind în poziţia depresivă a celui care poate să facă acest aparat posibil sau care îl posedă. Prin aceasta este introdusă în ecuaţie şi impostura, în sensul că nimeni nu poate deţine o poziţie forte de cunoaştere. Autoamăgirea face parte integrantă din formare, pentru ambii participanţi, prin simplul fapt că narcisismul este prezent în acest act de cunoaştere. Efectul imposturii este acela al con-formităţii. Cunoaşterea va deveni un act de narcisizare reciprocă, şi asta doar pentru simplul fapt că angoasa catastrofică a cunoaşterii este evitată. Ideea princeps de la care pleacă teoria dublei etapizări a traumei la Freud este aceea a ideii de proton pseudos care este introdusă în relaţie cu isteria (Proiect de psihologie, Opere complete, vol. 17, Editura Trei). În mod practic, pentru a evita această "minciună" iniţială, reconstrucţia formării nu poate fi făcută decât prin chestionarea premiselor iniţiale. Iar acest proces consider că este în esenţă unul de tip auto-analitic care să permită deschiderea unui spaţiu de dialog cu celălalt.

Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


*
Ilustraţie: Moran Barak

20 de comentarii

  1. <>

    "sa aiba"...

    In rest, un articol foarte reusit.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu ma pot opri sa nu ma intreb dupa recitirea textului de ce ar avea cineva perseverenta de a repeta o trauma cu altii dupa ce a parcurs-o pe indelete in propria analiza? Asta ar fi singura solutie de a o rezolva, prin a o "re"face cu pacientii?
    Intrebarea e abrupta si neplacuta (traumatica?), dar in definitiv dupa mine, necesar de pus.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pun si eu pe lista de intrebari: "ce fel de trauma?" cauta cineva sa repete/elaboreze pe parcursul unei formari psihoterapeutice (largesc putin conceptul).

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest articol, pe care l-am parcurs cu atentie si interes, a ridicat niste intrebari/probleme pe care i le-as adresa autorului:

    1. Care este legatura dintre titlul articolului si continutul acestuia?

    2. Inteleg ca ipoteza dv. e ca formarea in psihanaliza presupune un caracter traumatic pentru analizand. Puneti aceasta afirmatie pe seama investitiei si efortului pe care un candidat le aduce in slujba formarii. Apoi brodati frumos pe teoria traumei la Freud. Unde sunt insa argumentele care sa sustina afirmatia de baza?

    Sa nu uitam ca o trauma, fizica sau psihica, implica 2 factori: o leziune care ataca integritatea si/sau echilibrul individului si un agresor. In lumina acestor elemente care definesc conceptul de trauma (fie ea reala sau imaginara), mi se pare ca ceea ce afirmati in deschiderea postarii duce nu doar la concluzii eronate si grave privind importanta analizei didactice, ci constituie chiar un atac la adresa demersului analitic in general. Formarea implica investitii financiare considerabile si un efort psihic sustinut, insa de la asta pana la "trauma" mi se pare cale lunga.

    3. Mi-a placut cum ati dezvoltat ideea facerii si co-crearii in spatiul analitic ca urmare a intalnirii dintre doua persoane. Ceea ce ati numit insa, spre sfarsitul articolului, ca fiind un "act de narcisizare reciproca", mie-mi pare a descrie un act de seductie: amagire, impostura, cunoastere absoluta (am extras termenii folositi in articol). Or cunoastem ca acolo unde exista seductie din partea analistului, situatia analitica nu se poate institui. Dar asta este o situatie particulara si trebuie semnalata ca atare.

    Ceea ce ati caracterizat ca fiind formare in psihanaliza seamana poate doar cu una dintre etapele formarii in care analizandul, datorita transferului, rememoreaza sau retraieste o trauma infantila (reala sau imaginara!). Ce face analistul cu acest material constutuie un alt subiect si poate un alt articol.

    Ceea ce insa lipseste din acest articol si ar fi trebuit mentionat e faptul ca analistul, in raport cu analizandul, are ceva in plus: propria sa analiza didactica.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma intreb, Alexa daca chestiunea cu seductia nu e un cliseu. Oare cum poti lucra fara sa placi si sa vrei sa fii placut? Una din cele mai serioase motivatii ale analistului sta tocmai in cautarea lui de pacienti cu care sa stabileasca o relatie functionala. Ori, cum poate fi o relatie functionala fara afectiune?
      De unde incepe si unde ia sfarsit seductia?

      Ștergere
    2. Ioana, nu cred ca despre a placea si a fi placut este vorba in analiza...

      Si nu cred nici ca seductia duce analiza mai departe. Dimpotriva. E o problema.

      Cred de fapt ca tu vorbesti despre empatie, nu-i asa?

      Ștergere
    3. A pune semnul egal intre seductie si dorinta de a placea si a fi placut e o eroare, cred, si s-ar putea ca eu sa fi gresit punand problema la modul acesta, fara nuante.
      Ma gandesc la a placea si a fi placut ca la conditie fara de care o analiza nu poate incepe. Evident ca lucrurile nu se opresc aici, din fericire.
      Iar empatia nu se poate instala cu cineva care nu-ti place, nu-i asa?
      Si daca stau sa ma gandesc, intr-o analiza e foarte mult despre a placea si a fi placut, la amandoi participantii. Narcisismul si relatia nu se exclud, iar ce explica Ciprian T. nu e departe de ce se intampla de multe ori intr-o analiza, mai ales cu un analist aflat la inceput de cariera, care ae nevoie de gratificari si confirmari din partea pacientilor.
      Nu cred in analistul perfect, stanca,fara nevoi si dorinte. De altfel, el nici nu exista, din fericire pentru narcisismul meu...

      Ștergere
    4. Analistul imperfect este cel fara nevoi si dorinte, nu cel perfect. Perfectiunea, adica, nu presupune lipsa nevoilor si dorintelor.

      Orice analist este gratificat prin plata sedintei si confirmat prin continuarea analizei de catre analizand, indiferent de varsta si experienta lui, este total nedrept fata de analistii incepatori sa credem ca numai ei au nevoie de gratificare si confirmare. Si as spune chiar ca pretul unei sedinte spune mult despre nevoia de gratificare a analistului, un pret ridicat indicand o nevoie mai mare de gratificare.

      Un analist cu o analiza reusita va putea avea o relatie functionala si cu pacienti care nu-i "plac", fiindca relatii reusite cu persoanele care ne plac putem avea toti si fara sa fi trecut printr-o analiza didactica.

      O intrebare: daca un analizand vorbeste public de capacitatea intelectuala mai redusa a analistului sau varstnic, putem interpreta ca nu-l place?

      Ștergere
    5. Simt nevoia sa nuantez putin afirmatia dumneavoastra cu care sunt in principiu de acord.
      "Un analist cu o analiza reusita va putea avea o relatie functionala si cu pacienti care nu-i "plac", fiindca relatii reusite cu persoanele care ne plac putem avea toti si fara sa fi trecut printr-o analiza didactica."
      Toti pacientii au si momente, si pasaje in care sunt, indubitabil, neplacuti. Un analist poate suporta si aceste episoade in speranta ca pacientul pe care il place, in mod fundamental, poate depasi, impreuna cu el, aceste momente.
      A avea, insa, o relatie functionala (poate ar trebui sa incercam o definire a sintagmei) cu un pacient care in mod fundamental nu-ti place e, cred, o iluzie.

      Ștergere
    6. Aveti dreptate cand afirmati ca o relatie functionala cu un pacient incompatibil nu se poate realiza, ea fiind o iluzie. Totusi toti pacientii ii sunt prin definitie incompatibili psihoterapeutului, cel putin din punctul de vedere al modului de a gandi realist, optimizat si adaptat, caci nu-i asa, pacientul are nevoie de abilitatile psihoterapeutului.
      Iar relatia functionala ce are toate premisele disfunctionalitatii in cadrul psihoterapeutic este o iluzie sau o realitate construita cu buna stiinta de psihoterapeutul profesionalist sau analistul autodidact.
      Nu cred ca este cazul de a-ti placea, cat de a trebui sa stii si chiar sa poti sa-ti controlezi impulsurile, nevoile sau dorintele, uneori rationale, alteori irationale ori proiectiile in dulcele stil contratransferential.
      In cele din urma, un bun psihoterapeut isi doreste sa-si ajute sau sa-si vindece pacientul asa cum poate el cel mai bine.

      "Arta de a trăi constă în capacitatea de decizie care ne permite a alege când se cuvine să ne dominăm pasiunile şi să ne înclinăm în faţa realităţii şi când se cuvine să ne lăsăm în voia pasiunilor, răvzrătindu-ne împotriva realităţii."

      -Sigmund Freud în Viaţa mea şi psihanaliza (1928)

      Ștergere
    7. Si daca o persoana nu este placuta de niciun analist sau terapeut, inseamna ca nu are nicio sansa sa beneficieze vreodata de terapie?

      Ștergere
    8. @anonimul din 24.02.2013:
      Mi-a placut foarte mult ce-ati spus despre perfectiunea/imperfectiunea analistului. Poate ar fi de dorit sa fie doar "suficient de bun", ca sa il parafrazam pe Winnicott.
      De asemenea, va dau dreptate cand spuneti ca gratificarile apar si sunt diferite inclusiv in functie de varsta si experienta analistului. Cred ca este greu de stabilit categorii. :)
      Urmarindu-va comentariul in continuare, pot sa adaug ca, in privinta unei analize reusite, nu cred ca ar fi vorba despre a deveni capabil sa lucrezi si cu pacienti care nu iti plac ci de a deveni capabil pur si simplu de a-ti placea o gama mai larga de pacienti/persoane decat daca nu faceai acea analiza.
      In privinta termenului de "analiza didactica", eu as zice sa nu il mai folositi pentru ca el nu se mai foloseste inca de pe vremea lui Freud, analizele candidatilor fiind privite ca oricare alte analize. S-a renuntat la termen pentru ca poate crea iluzia ca demersul terapeutic ar fi diferit cu un pacient care isi incepe cura sub motiv ca vrea sa practice si el si nu este asa, in fapt, dorinta de a fi psihanalist este privita ca oricare alt motiv declarat de pacient in interviul preliminar si dupa aceea.

      Ștergere
    9. @anonimul din 26.02.2013:
      Este putin probabil sa se intample asta deoarece majoritatea sentimentelor pe care le nutrim pentru ceilalti sunt impartasite. Asa functionam noi in mod natural, nu trebuie sa facem ceva special pentru ca sa se intample asta. Deci, daca persoana care cauta psihoterapie va placea pe un terapeut sau pe altul, eu zic ca are mari sanse sa fie acceptat de cineva pentru a face un astfel de demers.

      Ștergere
  5. Din ceea ce citesc, reiese clar o nemultumire fata de formarea profesionala in psihanaliza, pe care o gasesc a fi exprimata sub forma uui eseu bine structurat si argumentat logic, totusi fara existenta unor dovezi solide sau pragmatice-reale privind cele afirmate.
    Nu contest existenta imposturii sau neprofesionalismului sesizat de dumneavoastra, dar consider ca nu trebuie sa ajungem la concluzii pripite plecand doar de la cateva informatii mai mult sau putin atent cercetate si analizate.

    Ceea ce bine ati exprimat prin intermediul acestui articol este un mesaj despre nevoia promovarii valorilor autenticitatii, dezvoltarii si sinceritatii in relatia celor doi participanti.

    Totusi pe ce date sau cazuri exacte si concrete va bazati cand afrimati "că formarea în psihanaliză are un caracter traumatic" ?

    RăspundețiȘtergere
  6. Faptul ca am optat pt modelul traumei atunci cand am scris acest articol se intemeiaza pe niste argumente tacite, pe care nu am considerat ca mai este necesar sa le abordez explicit pentru a nu incarca excesiv articolul.
    1. Banii si timpul sunt parte integranta a cadrului analitic, dar aceste elemente ale cadrului se extind si in realitatea extra-clinica a pacientului.
    2. Lipsa articolelor pe aceasta tema a formarii in literartuar psihanalitica romana, ce poate fi tratata ca lipsa a memoriei declarative in timpul procesului de formare.
    3. In psihanaliza trauma nu este o entitate nosologica, ci un un fenomen si un model explicativ prezent in cele trei mari entitati nosologice: nevroza, perversiune, psihoza.

    Prin urmare confuzia cu tulburarea de stress post-traumatic este complet departe de intentia mea.

    4. Intentia finala a acestui articol este aceea de a pune in evidenta o posibila memorie declarativa care sa fie dezbatuta. Este o explicatie teoretica care pare a se potrivi cel mai bine cu argumentele prezentate in acest comentariu si in articol.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mi se pare o tema foarte interesanta si o mai putem intalni atunci cand se vorbeste despre trauma transgenerationala in dezvoltarea copilului. Exista literatura despre vicisitudinile formarii dar nu romaneasca (ex.: Cristiano Rocchi).

      Ștergere
  7. Modelul traumei este indreptatit in descrierea analizei inca de la Ferenczi, care constata ca pacientul si analistul se intalnesc in baza unei traume comune (constatare care l-a condus spre tehnica analizei
    mutuale, care anticipa intersubiectivismul si analiza contratransferului din clinica de azi). Daca tinem cont si de confuzia de limbaj dintre adult si copil, pe care Ferenczi o numeste trauma epistemologica si care se prelungeste in situatia analizei de formare (unde analistul este adultul, atata timp cat continuam sa vorbim despre filiatie) putem sa intelegem cinstit, adica sine ira et studio, sensul cuvantului "impostura" din articol. La modul general, impostura este minciuna fondatoare despre care a vorbit chiar Freud numind-o
    proton pseudos. In cazul particular al analizei de formare, ea e premiza falsa care mentine confuzia limbilor, adica tocmai trauma epistemologica de care vorbeste Ferenczi. Aceasta impostura este fondatoare si inevitabila, fiind neintegerea care sta la baza relatiei analitice, a intalnirii dintre cei doi actori. Si acuma, judecand simplu, trebuie sa fie o neintelegere pentru ca altfel, daca totul ar fi bine inteles, nu s-ar mai institui nicio situatie analitica, pentru ca n-ar mai fi nimic de analizat daca totul e clar din capul locului. Vad punctul forte al articolului acolo unde sugereaza ca, pentru a iesi din neintelegera initiala, solutia e sa refacem parcursul lui Freud: auto-analiza. Aceasta perspectiva formulata clar in finalul articolului reface neasteptat de fidel coerenta istoriei psihanalizei, afirmand ca formarea institutionala (analiza cu un formator acreditat) trebuie sa fie validata de auto-analiza. Si e normal sa fie asa, pentru ca viitorul analist va trebui sa lucreze in cabinet folosind mintea lui, nu mintea analistului sau formator. Babeste spus, ne trebuie experienta grupului (a societatii de psihanaliza) dar, ca sa nu ramana formala, ea trebuie dublata de refacerea parcursului personal al lui Freud si al primei generatii de psihanalisti. Aceasta intoarcere la experienta princeps a psihanalizei e singura garantie ca ne plasam in continuarea primilor analisti, ca vorbim cu ei aceeasi limba, ca facem, intr-adevar, psihanaliza. Deci analistului ii trebuie o dubla validare. Altminteri ramane un simplu functionar.

    RăspundețiȘtergere
  8. Stefan, una e sa afirmi ca analiza poate fi descrisa si prin modelul traumatic (desi n-am idee la ce se referea Ferenczi, n-am studiat), alta e sa spui ca analiza are un caracter traumatic pentru analizand.

    Sunt de-acord cu ce spui referitor la auto-analiza, dar eu cred ca esti capabil de auto-analiza abia dupa ce te vei fi familiarizat destul de bine cu limbajul inconstientului tau. Care 'familiarizare' se poate produce doar in doi.

    RăspundețiȘtergere
  9. @ branisteanu & co: "literatura despre vicisitudinile formarii"? la ce scrieti pe aici, un fel de garfara filosofica, duce oameni buni la "aiureala formarii" ! asa v-ati format in PSY? pppffffffff!
    "majoritatea sentimentelor pe care le nutrim pentru ceilalti sunt impartasite"??!!! mai, pe ce lume traiti? de prea multa trauma se poate ajunge la sinucidere. dar din aia "inchipuita, auto-sugestionata, ne-umana", doar se distrug vieti, caractere, oameni.
    trezirea! are cine?!
    @ taus , "memoria declarativa". dixit!

    RăspundețiȘtergere
  10. Foarte fain elaborat articolul! imi place!

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!