Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sub Pamant (Underground)

vineri, 22 februarie 2013



Junii artisti nonconformisti bucuresteni si români în genere nu ne prea asalteaza cu propuneri lucide, serioase, care sa abordeze totusi cu umor prezenta stare de fapt din România. Cei mai multi dintre ei se multumesc sa parodieze sau sa parafrazeze deja-vazutul-aratatul-gânditul în Occident, în loc sa caute ei însisi formule de expresie originale, în acord cu realitatile socio-economice ale acestei tari aflate acum pe panta unei tiermondializari accelerate. Adica a unei lumpenizari generalizate si a marginalizarii radicale a celor mai saraci dintre locuitorii ei, spre o veritabila societate a oamenilor fara adapost sau a trogloditilor incapabili sa mai achite costurile minime ale unui mic apartament, traitori de pe o zi pe alta, chiar cersind bani pentru plata gazelor sau a curentului electric, asa cum mi se întâmpla zilnic sa vad pe strada unde locuiesc, în mijlocul Bucurestiului.

Stiu, multi vor spune ca arta n-are de-a face cu economia sau cu politica. Dar eu voi raspunde ca arta (subiectul si destinatarul operei de arta, nu forma ei), de când e arta arta, adica de când este ea o activitate specifica, are de-a face atât cu politica, cât si cu economia politica. Iar daca vorbim de teatru – fiindca despre o piesa de teatru voi vorbi aici -, trebuie sa admitem ca, de când teatrul s-a disociat de rit (care, în formele sale, tine cu siguranta de teatralitate, chiar daca are o cu totul alta miza metafizica), exista un raport mai mult sau mai putin direct între teatru si politica (grecii ar fi spus între teatru si justitie si etica: ce e, de altfel, Antigona lui Sofocle daca nu o meditatie asupra politicii si a eticii?).

Si aceste reprezentari, chiar daca au fost marcate, la sfârsitul secolului al XIX-lea, de interiorizarea psihologica, au ramas oare mai putin legate de politica, de justitie, de etica sociala si individuala? O pleiada întreaga de autori, dintre care îi amintesc pe cei mai mari – Shakespeare si Corneille, Molière si Schiller, Beaumarchais si von Kleist, Victor Hugo, Musset si Caragiale, Cehov si Georg Büchner, Krauss si Brecht –, arata ca politica se afla mereu în miezul tematicii tragice, dramatice sau comice.

De altfel, începând cu secolul al XIX-lea, ia fiinta, atât în Europa Occidentala, cât si în Statele Unite, un teatru social popular (asta ca sa nu mai amintim de farsa populara medievala si de commedia dell’arte) cu originea în melodrama – siropoasa cum o stim si opera de autori minori –, dar care stia sa faca loc pe scena nelinistilor zilnice ale omului de rând. Spre sfârsitul secolului, sub influenta socialistilor si apoi a marxistilor, teatrul popular va deveni teatru proletar, ai carui reprezentanti majori au fost Erwin Piscator, provenit din dadaism, si Brecht –, venit pe o filiera mai romantica.

Ei au propus o noua viziune asupra catharsisului, pe care Brecht a numit-o "distantare" (distanzier), el însusi nefiind strain de imensul travaliu al creatiei poetico-literare caracteristic marilor autori, unde sublimul sta alaturi de kitsch fara a forta totusi subtila linie ce le separa.

La un nivel, sigur, mai modest, dar stimulati de acelasi entuziasm generos necesar unei asemenea întreprinderi, autorii de Sub Pamânt descind direct din acest teatru proletar.

Într-un decor restrâns la minimum, sub o placa suspendata pe care sunt scrise numele naratorului si meseria sa, arborând doua feluri de haine –, uniforma albastra a muncitorilor, pe de o parte, jeansii si camasile de "civil", pe de alta – însotiti când si când de refrenul unui acordeon si de ritmurile degetelor batând o cutie de lemn si un clopot, sub o ghirlanda de Craciun licarind agatata de o bara transversala ce aduce culoare ansamblului, patru actori spun povestea a opt vieti traite în Valea Jiului, unde minele de carbune au început sa se închida dupa 1990, la ordinul FMI si al Uniunii Europene.

Într-un loc în care acum 22 de ani munceau 45 000 de mineri, unde, mai mult decât atât, prospera o infrastructura comerciala, de cercetare, de securitate a muncii, de productii derivate, ce venea în completarea lumii muncitoresti, facând din aceasta zona una dintre cele mai vestite în industria carbonifera a României, astazi n-au mai ramas decât cinci mii de mineri, condamnati si ei la somaj prin 2018. Destinul unei morti anuntate a fostului bazin minier, al unui asasinat social si economic programat (ca si în cazul siderurgiei hunedorene), a carui consecinta va fi sfârsitul autonomiei acestei tari în ce priveste productia de carbune si otel… Deci exit România industriala, bonjur, Românie - noua colonie a Occidentului!

Asadar, opt vieti povestite pe scena, opt vieti diferite si identice în acelasi timp, care descriu o epoca nascuta odata cu razboiul, daca vorbim de cei mai în vârsta, veniti sa munceasca aici înca din primii ani ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, si care se termina la sfârsitul anilor '80 ai secolului trecut, sau chiar în anii 2000, daca vorbim de ultimul sosit, paznicul unei mine aflate în semiactivitate, ce-si petrece marea parte a timpului negociind sacii de carbuni "furati" de cei mai saraci – o femeie fara serviciu, de pilda, al carei barbat e somer si care nu viseaza decât sa-si gaseasca un loc de munca. Da, de munca! 
(gasiti-mi un serviciu!
striga ea).

Si apoi e povestea minerului de mare adâncime, o viata plina de violenta, data de asprimea conditiilor de munca si de pericole demne de destinul sclavilor medievali; si mai e povestea pensionarului ce trebuie sa întretina întreaga familie, caci tinerii n-au slujbe. Si a copiilor, care spera la vremuri mai bune, când îsi vor gasi fiecare slujbele si pozitiile sociale visate, dar care, între timp, traiesc rupti de parinti, crescuti de bunici sau de unchi si matusi prea batrâni pentru a se înhama si ei la calatoria spre noua sclavie rurala sau urbana cu care îi momeste Vestul, în Spania, Italia, Franta sau Marea Britanie…

Sunt barbati si femei care si-au povestit viata, regretele, sperantele, bucuriile si tristetile acestei echipe formate dintr-un tânar regizor, un nu mai putin tânar videast, o directoare de productie si câtiva tineri actori. Toti acesti subiecti au fost transpusi pe scena si bineînteles au putut sa-si auda vorbele rostite public. Au putut sa constate ca viata lor era oferita spectatorilor Vaii Jiului, dar ca, dincolo de vietile lor înmanuncheate într-un singur discurs, pe scena se înfiripa în fapt o parte din eroica istorie a muncitorilor din aceasta tara.

Si chiar daca numarul spectatorilor a fost restrâns, fiindca niciun teatru local, nici macar cel din Petrosani, nu le-a fost pus la dispozitie de autoritatile locale spre a asigura un public larg, în ciuda acestor conditii, asadar, cuvântul venit din Vale n-a fost un simulacru de compasiune, ci un recviem în memoria gloriei acestui loc si al muncii titanesti ce s-a facut aici – a barbatilor, tati, bunici, unchi, care si-au sacrificat viata pentru puterea industriala a acestei tari, si a femeilor, a mamelor traind mereu cu spaima exploziilor din mina si asteptând cu înfrigurare în fiecare zi iesirea barbatilor la suprafata… Maretia, gloria si mizeria mutrelor negre (gueules noires), cum le zice minerilor francezul.

Dar aici, la Bucuresti, unde am vazut acest spectacol alaturi de cel mult vreo cincizeci de persoane, în mare parte studenti, înghesuiti cu totii în sala modesta a unui bar din strada Dianei nr. 4, cu ce ne alegem, hic et nunc, din aceasta reprezentatie? Fara îndoiala, majoritatea acestor tineri adulti, tineri ucenici intelectuali, apartine paturilor privilegiate ale populatiei. Atunci cum au simtit ei aceasta punere la distanta si în abis narativ a vietii proletarilor si a lumpenilor autentici?

S-ar parea ca nu numai tinerii actori au trait o experienta de viata unica, dar si ca tinerii spectatori au fost destul de ravasiti, ca si cum ar fi descoperit o realitate umana vie si violenta, atât de apropiata lor, dar pe care totusi n-o sesizasera, orbiti de discursul presei dominante, o presa de dreapta, aflata la cheremul banului si al aliantei biznismenilor dubiosi cu o clasa politica deosebit de servila când vine vorba de marile banci si de institutiile economice internationale.

Caci lectura presei cotidiene nu face decât sa ne întretina cu scandaluri succesive pe seama reglarilor de conturi politice, iar nu cu o politica anticoruptie dictata de o etica sociala si economica interesata de o deontologie sociala autentica si care sa vizeze buna guvernare, dupa vechea formula a filosofiei politice a dreptului natural. S-ar parea deci ca expunerea acestor felii de viata a declansat, chiar daca moderat, constientizarea a ceea ce eu as defini drept un asasinat (în sens juridic, respectiv crima cu premeditare) social si economic. O tânara îsi explica emotia intensa resimtita în timpul spectacolului ca si cum valul iluziilor mascând realitatea (o versiune mult mai putin idealista a pesterii lui Platon) s-ar fi destramat brusc înaintea ei la contactul cu aceasta experienta existentiala mizera, traita în frica si umilinta, o experienta cu functie de aletheia pentru omul cazut în somnul dogmatic al ideilor primite de-a gata. Din acest punct de vedere, autorii, ca si actorii, si-au atins tinta: au adus la cunostinta, cum spunea Brecht, suferintele oamenilor spre a le putea fi gasit apoi un leac.

De fapt, ca sa închei, într-o tara în care clasa intelectuala cea mai vizibila a stiut sa profite cinic de avantajele oferite ei de fortele economice pentru a lauda binefacerile scoaterii la mezat a bogatiilor nationale, adica a privatizarii generalizate – a industriei, a sanatatii publice, a învatamântului si a protectiei sociale –, aceasta clasa, asadar, ghiftuita altminteri cu salarii grase varsate din bugetul de stat, tocmai ea priveste cu o aroganta obscena spre lumea saracilor, a victimelor terapiilor de soc impuse de maestrii economiei mondiale.

Or, meritul acestei operatiuni de ancheta, de reconstructie literara a vietilor simple de muncitori si de reprezentare publica a lor este chiar acesta: generarea unui efect catharctic care sa readuca demnitate umana acestor oameni, a caror "unica vina" e de a se fi nascut în saracia lumii rurale si de a nu fi avut alt orizont de salvare decât coborârea spre centrul pamântului – ca ocnasii – pentru a smulge din maruntaiele lui energia ce hraneste colosul mecanic al puterii moderne. Printre cei miscati la iesirea din sala, m-am numarat, recunosc, si eu.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

Claude Karnoouh

este filosof, profesor universitar la universităţi din întreaga lume, autor al unor cunoscute cărţi şi eseuri de antropologie culturală şi politică, filosofia culturii şi filosofie politică.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Articol preluat cu acordul revistei Cultura

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!