Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Tu ma cauti si vezi daca ma gasesti

vineri, 1 februarie 2013



Va propun de aceasta data un articol despre joc si cadru, o chintesenta a multor repere terapeutice si o dinamica complexa, mereu in atentia noastra.

Copilul: as vrea sa ne jucam de-a fata ascunselea. Tu numeri si eu ma ascund
Terapeutul: si apoi ce se intampla?
Copilul: apoi tu ma cauti si vezi daca ma gasesti
Terapeutul: vrei sa vezi cum sunt eu cand tu nu esti

Jocul de-a fata ascunselea este foarte prezent in terapia copiilor. Cred ca este prezent si in terapia adultilor, doar ca se joaca altfel. Il regasim printre jocurile preferate ale bebelusului, caci ii permit acestuia sa se pregateasca pentru separarea de mama sa. Absenta-prezenta, aparitia-disparitia mamei produc un amestec de angoasa si entuziasm copilului, care incearca sa dea o semnificatie acestei alternante.

Despre importanta jocului nu putem vorbi decat amintindu-ne de ceea ce spunea Winnicott:
Psihoterapia se desfasoara in spatiul in care se suprapun doua arii de joaca, cea a pacientului si cea a terapeutului. Psihoterapia are de-a face cu doi oameni care se joaca impreuna. Corolarul acestui lucru este ca, atunci cand jocul nu este posibil, travaliul efectuat de catre terapeut se indreapta catre a aduce pacientul dintr-o stare in care nu se putea juca intr-una in care se poate juca. (D. W. Winnicott, Joc si realitate, Opere 6, Editura Trei, 2006)

Asadar, copilul ii propune terapeutului un joc si acesta accepta. Este terapia o joaca? Este vorba de terapie prin joc? Este un joc terapeutic? As spune ca nici una dintre cele enuntate, ci este un proces de simbolizare a ceea ce se intampla in relatie, proces care se foloseste de un joc. Se produc foarte multe confuzii in ultima perioada in relatie cu rolul jocului in terapia copiilor. Acesta nu este un scop in sine, dupa cum ne spunea si Francoise Dolto,
copiii nu vin in terapie sa se amuze sau sa se distreze, 
ci este o modalitate de lucru care se construieste numai in relatie, dupa cum afirma mai sus Winnicott, si care poate fi folosita pentru a da sens la ceea ce se intampla in relatie. Scopul procesului terapeutic nu este reeducarea copilului, remodelarea lui, transmiterea unor deprinderi politicoase sau a unor maniere frumoase. Ci este un proces de cunoastere, in care copilul afla despre el in relatie cu un altul, ofera o semnificatie modului sau de a fi si isi construieste propria modalitate de relatie si de intelegere a relatiei.

In ceea ce priveste cadrul, exista doua situatii, asa cum ne aminteste Andre Green in "Analistul, simbolizarea si absenta in cadrul analitic". Prima se refera la acel cadrul silentios, care este dat uitarii, este ca si absent. La acest nivel analiza se desfasoara intre persoane, fapt care permite intrarea in conflictele intrapsihice dintre instante (Rangel, 1969) si chiar analizarea anumitor relatii de obiect partial, ce raman continute intr-un ansamblu functional in masura in care atmosfera sedintei isi pastreaza fluiditatea, iar procesele relativa claritate. In aceste conditii, continerea persoanelor transforma intr-un element secundar continerea cadrului.

Si a doua situatie, aceea in care cadrul isi face simtita prezenta. Sentimentul este ca se petrece ceva impotriva lui, senzatie care poate fi traita atat de pacient, cat mai ales de terapeut sub forma unei tensiuni care actioneaza ca o presiune interioara si care corespunde nevoii de a proteja situatia analitica de o amenintare.
Asa se intampla atunci cand analiza se desfasoara nu intre persoane, ci intre obiecte, ca si cum persoanele si-ar fi pierdut realitatea pentru a lasa locul unui camp obiectal insuficient definit. Vivacitatea anumitor reprezentari poate sa capete brusc forma, ivindu-se dintr-un nedefinit, la limitele figurabilitatii. (Andre Green, Psihanaliza cazurilor-limita, Editura Trei, 2006)

Ne putem intreba deci unde incepe si se termina cadrul, ce se intampla cu el in absenta?
Cred ca este o intrebare de mare actualitate. Adesea copiii imi lasa un desen, o mazgaleala pe masa, o hartie motolita, un document, spunandu-mi ca asa sunt siguri ca ii voi tine minte pana data viitoare, ca nu voi uita de ei. Pare a fi vorba despre alternanta interior-exterior, dar de fapt totul este o continuitate, fara intrerupere si acest lucru devine posibil prin interiorizarea cadrului.


In incheierea acestui articol, mai adaug mentiunea ca acesta este ultimul articol dintr-o lunga serie dedicate elementelor clinice din terapia copiilor. Voi lua o pauza din cadrul acestei rubrici, careia i-am dedicat aplecarea si priceperea mea proprie, plecand de la ceea ce am trait in munca mea, fara a avea pretentia adevarului absolut sau perfectiunii stiintifice. Am numit aceste articole mai degraba ganduri impartasite, destinate reflectiei. Multumesc tuturor cititorilor care le-au citit in mod constant si am speranta ca ne vom reintalni in acest spatiu.

Cristina Călărăşanu

este psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

3 comentarii

  1. Ioana M.1/2/13 22:35

    Ai decis sa te ascunzi, Cristina C.? Te vom gasi, fara indoiala...

    RăspundețiȘtergere
  2. mie imi vor lipsi articolele dvs. va astept sa reveniti. mihaela

    RăspundețiȘtergere
  3. @Ioana M.: Voi ramane la buna vedere.
    @Mihaela: Va multumesc

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!