Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Dupa tacere gasim marturisirile silite

luni, 18 martie 2013



A sosit timpul sa rasfoim si "Romanul adolescentei" si sa vedem "Cine pe cine manipuleaza", alte doua sectiuni din cadrul festivalului One World Romania.

Din romanul adolescentei am rasfoit (vizionat) capitolul (documentarul) Dupa tacere.

Cu ajutorul regizoarei si prietenei sale din Paris, Vanina, Ioana Abur se hotaraste sa vorbesca despre secretele adolescentei traite in comunism. In familia Ioanei nu se discuta niciodata nimic legat de acea perioada, e doar o atitudine de no comment. Dar pot amintirile sa fie pur si simplu uitate si tacute?

Ioana, am inteles, este acum actrita. Pentru ca a fost fascinata de puterea teatrului, in perioada comunista, de a spune lucruri pe care oamenii nu le puteau spune. Asa, de exemplu, ne povesteste fericita Ioana, a fost la o montare cu Harap Alb. Si, in momentul in care aparea pe scena Fomila, strigand
Mi-e foame, 
toata lumea aplauda in delir. Pentru ca foamea facea parte din cei trei F – foame, frica, frig prin care regimul aducea la tacere, dar nu si la uitare populatia.

Ce isi aminteste Ioana? Cum era o mandrie sa fii facut pionier (soim al patriei nu am prins, spune Ioana) si cum ea a fost facuta mai tarziu pentru ca nu avea origine sanatoasa. Aceasta origine nesanatoasa este de fapt secretul pastrat cu cea mai mare strictete in familia Ioanei. Si subiectul principal al documentarului. Despre ce este vorba, de fapt?

Tatal Ioanei a fost detinut politic si a petrecut, in anii '50, un an la canalul Dunare –Marea Neagra. Tatal, la intoarcere, nu a putut sa spuna decat:
A fost cumplit, am vazut lucruri oribile.
Intelectualii cadeau ca mustele.
Nu vreau sa vorbesc niciodata despre asta.
Sugestiv, in toate scenele de familie in care apare si tatal, sonorul este mut. Si acel "nu vreau sa vorbesc" s-a fixat ca o regula de aur in familie, nimeni nu vorbeste despre asta. Inclusiv fiica Ioanei, in singura secventa in care apare, cand este intrebata despre perioada comunista, despre ce stie despre viata mamei in communism, raspunde â
Nu vreau sa vorbesc despre asta.

Cu ajutorul arhivelor scrise si cinematografice despre perioada comunista si construirea Canalului, Ioana afla, de exemplu, ca in perioada in care tatal sau a fost arestat, arestarile se faceau in functie de necesarul de forta de munca pentru canal. Era nevoie de 50 000? S-au facut 50 000 de arestari in acel an. Printre cei arestati, si tatal Ioanei.
Da, deci chiar asa la intamplare, nu pentru ca a facut ceva, 
spune Ioana nu foarte convinsa, si fara a parea ca o linisteste prea mult. Pentru ca, probabil si sub influenta masinariei comuniste, care stia sa ofere intotdeauna un motiv pentru orice nedreptate, dar mai ales datorita tacerii din familie, Ioana a ramas in acel
trebuie sa fi facut el ceva. 
Povestea, aproape legenda care circula in familie despre tatal sau face din acesta un erou. Adica tatal sau, impreuna cu alti membri de partid, merg la invatatorul si totodata cel mai respectat om al satului sa faca o perchezitie, in fapt o inscenare pentru ca invatatorul cel periculos care nu era de partea comunistilor sa fie arestat. La un moment dat tatal Ioanei vede pe cineva dintre tovarasi cum pune niste gloante intr-un sertar.
Ce faci, 
ii spune tovarasului tatal Ioanei,
nu e correct, eu nu pot fi de acord cu asa ceva.
La cateva zile dupa acest incident, el este arestat.

Asta este legenda. Care este adevarul? Pentru prima data, cu ocazia acestui documentar, mama Ioanei povesteste filmul arestarii. Cel caruia i s-a inscenat, punandu-i-se in timpul unei perchezitii in casa o pusca care nu era a lui, a fost chiar tatal Ioanei. Dar tot nu e clar de ce s-a facut inscenarea.
O fi spus ceva ce nu o fi convenit cuiva, 
spune mama Ioanei.

Dupa tacere ramane inca multa tacere. Ioana spune la un moment dat:
De ce sa spun? Da, ca atunci cand te duci la psiholog si povestesti si vrei sa rezolvi lucrurile. Sa rezolvi ce? Asta a fost.

De ce sa spun? Pentru ca, in cazul Ioanei, ar putea la un moment dat ca, ascultandu-si tacerea, sa poata spune: asta a fost, fara sa o mai doara. Ioana, ca si familia, in urma acestui documentar, este bulversata, ravasita. La fel este si Vanina, regizoarea, asa cum ne spune la discutiile de dupa film.



Proiectul ei legat de acest documentar a fost de a explora posibilitatea de a aduce in prim-plan lucrurile nespuse si de a repara daunele produse de necesitatea de a pastra tacerea. O tacere de care Vanina s-a lovit la nivel familial si i-a produs daune personale. In Romania este general, ne spune.

Pentru a-si repara daunele produse de tacere Vanina a trebuit sa vina in Romania. Dincolo de tacerea generala si nu particulara, de familia pe care a gasit-o aici, personal cred ca a gasit si o tara foarte bine adaptata in problemele de supravietuire, dar care, investind atat de mult in supravietuire, a uitat, nu mai stie sa traiasca. La ea in tara se traieste din plin. Atat de din plin, incat aproape ca au uitat de problemele legate de supravietuire, care, atunci cand apar, pentru ei e ca atunci cand nu stii ce si de unde te-a lovit.

Sugestiva din acest punct de vedere este scena in care Vanina canta Internationala. Opreste-te - ii spune Ioana, nu pot sa suport fericirea din ochii tai. Da, spune Vanina, mi-am dat seama ca in ochii mei inca straluceau visele copilariei. De atunci nu pot sa mai cant Internationala.

Ioana si Vanina au rupt tacerea, sunt dincolo de tacere. Noua cat timp ne va mai lua pana cand vom trece dincolo de tacerea perioadei comuniste, sa trecem dincolo de tacerea Thanatosului?


Dupa tacere, marturiile fortate din documentarul Marturisiri silite, din sectiunea "Cine pe cine manipuleaza". Mai exact, varianta iraniana neromantata a celebrului roman 1984 de George Orwell. Din momentul in care a ajuns la putere in 1979, ayatollah-ul Khomeini si-a bazat cu succes conducerea pe inscenarea unor procese-spectacol televizate menite sa ii "demaste" pe intelectuali iranieni banuiti de acte subversive, ni se spune la inceputul documentarului. Regimul a negat si neaga sistematic ca ar fi folosit mijloace de tortura, mandrindu-se in schimb cu abilitatea sa de a "reforma" oamenii. A-i reforma, adica a-i face sa recunoasca public cat de nerecunoscatori sunt ei fata de preaiubitul conducator, impotriva caruia, in nemernicia lor, au complotat. Si cat de rau le pare pentru asta.

Regizorul Maziar Bahari a facut parte din cei fortati sa declare public ca a colaborat cu guverne straine. A fost eliberat ca urmare a unor puternice proteste internationale. Dupa eliberarea sa a decis sa documenteze niste cazuri celebre ale unor intelectuali iranieni din exil care au fost constransi sa faca marturisiri publice inainte de a parasi tara.
Sa repeti minciunile altcuiva este probabil cea mai umilitoare experienta.
Confesiunea mea mi-a facut numai rau. Acum pot intelege cum se simte o persoana care a fost violata, 
recunoaste un personaj din film.

Rand pe rand, din povestile personajelor aflam cum au fost reformati.

Dupa ce regimul iranian a rezolvat problema celor care se impotriveau deschis regimului, dusmanul a fost gasit in clasa intelectualilor. Scriitori, filosofi, dupa ce erau infierati in ziarul oficial al regimului, condus de un fost opozant, erau ridicati si adusi la audieri. Dupa care nu prea se mai stia nimic despre ei. Apareau reabilitati, recunoscandu-si greseala de a complota si colabora cu "agenturile straine" impotriva maretei conduceri. Erau eliberati aproape intotdeauna la presiunea exercitata din exterior, cu ajutorul familiilor aflate in strainatate. Dupa care plecau din tara. Sau alegeau sa ramana. Caz in care ajungeau in cele din urma sa se sinucida.

Ce ne povestesc insa intelectualii reformati? Cum au fost reabilitati prin tortura. Fizica si mai ales psihologica. As mentiona cateva din aceste forma de tortura psihologica.

O forma ciudata, cum ni se spune, este cea in care intelectualul avea instalate microfoane in dormitorul conjugal.
Stiau tot, 
afirma unul din povestitori. Si, la interogatoriu, intelectualul avea surpriza sa fie pus sa reproduca sunetele, cuvintele din timpul orgasmului inregistrat in dormitor. Asta in timp ce era batut.

Sau unul dintre personaje povesteste cum era acuzat ca ar fi avut relatii incestuoase cu fiica sa. Chiar o suna pe mama celui acuzat si este pus sa-i povesteasca personal ce a facut. Este momentul in care am cedat, afirma el.

Unul dintre intelectuali care organiza cine-cluburi in care se vizionau filme occidentale este acuzat, cu mare convingere de catre procuror, ca organizeaza acasa intruniri la care intelectualii priveau sanii femeilor. Doar in persana "cine" inseamna sani, nu?

Si asa, din marturisire in marturisire spre victoria finala a regimului ayatollah-ului Khomeini. Absolut toti sfarseau prin a marturisi, si nici retractarea lor din strainatate, schimbarile de guvern, manifestatiile pasnice, reprimate cu o deosebita violenta nu au reusit sa-l sileasca sa plece pe ayatollah, chiar si in prezent.

In urma vizionarii acestui documentar, am ramas totusi cu intrebarea: ce tortura te poate duce la negarea de sine?

Carmen Apopei

este psiholog şi psihoterapeut.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!