Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Onoarea panseluţelor fasciste

sâmbătă, 16 martie 2013



Purificatorii, din secţiunea "Ura dăunează grav sănătăţii" a One World Romania 2013, e un film despre atmosfera din preajma alegerilor din Grecia din iunie 2012, privite prin ochii unor simpatizanţi şi militanţi ai partidului de extremă dreaptă Zorii Aurii.

Realitatea, cum o văd aceştia, e şocantă. De fapt, şocant este arsenalul de clişee extremiste scos la vedere, prin frecvenţa incontinentă şi agresivitate. Toate poncifele rasismului au fost dezgropate şi aruncate ca nişte descântece purificatoare asupra emigranţilor din Grecia, cu predilecţie asupra afganilor şi pakistanezilor (dar românii şi romii nu sunt nici ei uitaţi). Străinii sunt consideraţi subumani, "babuini", ei pângăresc pământul sfânt al patriei, care trebuie curăţat cu scrupul sanitar (aşa cum meditează un localnic, urmărind cum se strânge gunoiul străzii, acolo unde mai înainte fusese o piaţă volantă). Nu au şi nu ar trebui să aibă drept de vot. Mai mult, mai rău, ar trebui exterminaţi şi transformaţi în săpun, iar acesta, supralicitează extremiştii, folosit doar pentru spălarea maşinilor, la om producând urticarie. Un copil cu o pisică în braţe este interogat asupra colegilor de joacă care se preumblă prin cadru - în general, la verificarea lor de către bunicul vigilent, se constată că, unul câte unul, sunt emigranţi albanezi: şi i se interzice cu înţelepciune paternalistă să se joace cu ei. Violenţa simbolică este maximă, dar nu se opreşte aici, căci există acţiuni concrete în acest cartier din Atena unde patrulează brigăzi ale Zorilor Aurii, cu scopuri electorale, dar şi pentru "a face ordine". Terenurile de joacă şi spaţiile publice sunt circumscrise cu graffiti şi interzise emigranţilor - căci, nu-i aşa, acestea reprezintă "Grecia pentru greci".


Cel de-al doilea documentar vizionat în cuplaj schimbă decorul, nu şi mijloacele (cu surdină totuşi, aici). În Despre decenţă urmărim două cupluri şi câteva alte persoane, în general păşind spre vârsta a III-a, oameni iubitori de câini, dar cu ură de ţigani. Un cartier de blocuri dintr-un orăşel cu trecut minier, idilic pierdut printre dealurile înverzite ale Boemiei nordice, adunări ale pensionarilor rasişti şi camere de luat vederi care supraveghează noaptea străzile şi parcările. Şi un discurs continuu, o bombăneală ca o incantaţie permanentă, despre relele, neajunsurile, hoţiile, dezordinea, deteriorările bunurilor publice etc. - toate puse în operă de romi. Aceştia fiind în general veniţi din România. Leneşi şi inutili, spun pensionarii cehi, nici măcar nu ştiu să înoate, cum observă unul ascultând la radio o ştire despre fiul unui bulibaşă sau rege al ţiganilor care fu cât pe ce să se înece. Oamenii sunt foarte supăraţi, motivele sunt adesea foarte concrete şi infracţionale, iar unii părăsesc cartierul de blocuri în care locuiesc de decenii.

Există multe asemănări între cele două peisaje ale extremismului, atic şi boemian, din acest punct de vedere filmele fiind foarte inspirat cuplate spre vizionare. Şi într-unul, şi într-altul, discursul xenofob şi rasist pare continuu şi autogenerator, iar impresia mea este că structurează într-un mod esenţial existenţa emiţătorilor lui. Ai putea crede că aceia care au cea mai mare nevoie de emigranţi sunt tocmai rasiştii - cum altfel şi-ar mai duce viaţa? Despre ce ar mai discuta toată ziua, la un ceai, în baruri, prin pieţe, pe străzi, în parcuri, acasă, la şedinţele de bloc, la clinica veterinară? Cum s-ar mai defini identitar? Cu toată furia, ameninţările şi adeseori amărăciunea lor, ai putea crede că trăiesc tocmai pentru această problemă a emigranţilor.

Apoi, în ambele filme se vorbeşte, aşa cum am mai semnalat, în termenii stereotipiilor cele mai banale ale extremei drepte. Ai crede că acestea sunt deja foarte tocite, vetuste, ineficiente. Ei bine, nu. Adepţii Zorilor Aurii, care au obţinut la alegerile din iunie trecut 7 procente din voturile alegătorilor (speraseră, înţelegem din film, la 13%), vorbesc despre sânge şi onoare, despre "adevăraţii greci" şi despre pământul lor infestat de străini, care trebuie curăţat - ca şi ţara întreagă, de altfel. Cehii din Despre decenţă vorbesc de asemenea despre ordine, curăţenie, protejarea bunurilor comune şi gospodărirea imaculată a spaţiului public, despre munca virtuoasă şi cinstită de o viaţă - ceea ce bineînţeles că emigranţii romi încalcă sistematic, luându-şi ca ideal să trăiască din ajutoarele sociale şi să-şi construiască o carieră de efracţie.

Există, însă, şi o distingere graduală a culpei de a fi străin - româncele care servesc în barurile greceşti sunt mult mai "bune" decât grecoaicele, observă, ambiguu şi ambivalent, grecii rasişti - poate, cine ştie, datorită a ceea ce mănâncă ori a genelor; dar trebuie să-şi câştige şi ele o pâine, conced, înţelegători, superiori, rasiştii. Tot din cauza "genelor" romii din Cehia nu vor fi niciodată buni la ceva şi vor produce mereu neajunsuri, bisează un pensionar ceh. În schimb, numeroşii vietnamezi, care au preluat în mare parte industria barurilor şi a cluburilor din Cehia, sunt acceptaţi - deşi numai relativ integraţi - pentru că sunt foarte muncitori şi îşi văd de treaba lor.

Ceea ce m-a frapat a fost această manie a ordinii şi curăţeniei, a îngrijirii spaţiului comun - o realitate, în mare parte, dar mai mult cu putere de fantasmă comună a extremiştilor. Mi-a amintit pe unde scurte de un discurs dominant de la noi despre necesitatea de a fi "civilizaţi", despre regretul că Bucureştiul nu e un oraş "curat" şi "civilizat" (spre deosebire, de exemplu, de Budapesta). Promisiunile electorale la alegerile municipale de la noi sunt făcute dintr-o asemenea stofă, din "curăţenie" şi "deszăpeziri" - evacuând astfel discursul cu adevărat necesar despre problemele legate de servicii şi solidaritate socială (ori, uneori, despre marile restanţe de infrastructură şi urbanism). O înclinaţie care a ieşit în evidenţă în linii groase şi caricaturale odată cu manifestările de stradă din ianuarie-februarie 2012, când un primar de sector cu supranume de personaj de film şi un primar general de Guinness Book, televizat frecvent şi din unghiurile cele mai favorabile deplângeau vandalizarea ghivecelor cu panseluţe plantate cu mari sacrificii şi a altor piese de mobilier stradal, calculând, ca nişte buni gospodari, la leu, cât va costa restaurarea acestora. Cadavrele panseluţelor sacrificate ar fi trebuit, din perspectiva lor, să bântuie conştiinţele nemulţumiţilor social şi pe ale contestatarilor antisistem şi să anuleze retroactiv, cel puţin, problemele ridicate de austeritate şi de sistemul medical care au stat la originea acelor tulburări. Este, după mine, acelaşi tip de discurs - şi un semn, cred, pentru un anume extremism şi tendinţe segregaţioniste prezente în societatea noastră (vorbindu-se în ultima vreme tot mai des şi despre un "fascism social").

Interesantă în cazul celor două filme mi se pare şi denegarea ca metodă predilectă a extremiştilor (care uneori transpare chiar ca minciună cinică, pe faţă). Un candidat al Zorilor Aurii îi explică, foarte detaliat, unui posibil alegător, că salutul cu mâna ridicată nu e de fapt nazist, ci moştenit de la strămoşi, de la grecii antici - naziştii, admiratori ai Greciei Antice, doar l-au preluat; şi, de fapt, aceştia salutau cu braţul în unghi de 90 de grade, nu mai ridicat (denegările contradictorii şi mistificările grosiere se succedă rapid). Zvastica nu este nici ea nazistă, ci tot un vechi simbol grecesc. Zorile Aurii nu sunt fasciste, cum li se reproşează, întrucât - argument imbatabil - fasciştii erau italieni, or membrii Zorilor Aurii sunt greci. Unul dintre pensionarii cehi din Despre decenţă susţine neîntrebat că vederile sale nu sunt rasiste, ci numai... decente.



Discuţia cu regizorul Radovan Sibrt a fost interesantă pentru că a ridicat câteva probleme care probabil că pluteau în aer. După vizionarea a două filme în care au fost prezentate numai vederile extremiştilor - greci sau cehi - cineva a întrebat dacă nu se impunea, după norme jurnalistice, să se ceară şi opinia celeilalte părţi - pakistanezi sau afgani sau români sau romi. S-a spus de aceea că filmul cehesc nu poate fi considerat un film pentru drepturile omului. Răspunsul regizorului a fost succint: el nu face filme pentru drepturile omului, ci filme pur şi simplu. După mine, răspunsul este peste întrebare. La drept vorbind, te-ai putea întreba dacă există un gen cinematografic al "drepturilor omului". Cum ar trebui oare să arate un film "pentru drepturile omului"? Ar fi un film de propagandă? Această chestiune a unei declaraţii de transmis şi a unei univocităţi de dorit mi se pare că aşază între paranteze drepte funcţia estetică a unui film (de altfel, nu întâmplător poate, persoana din sală a mai întrebat şi "care este în fond mesajul filmului").

Dorin-Liviu Bîtfoi

www.cafegradiva.ro

8 comentarii

  1. Foarte faina relatarea. Ma gandeam in timp ce te citeam, Dorin, daca nu cumva subiectii nostri rasisti nu sunt produsi numai de un discurs, cat si de anumti oameni cu interese politice care profita de pe urma ideilor lor. Senzatia mea a fost ca accentul (in filme) a fost pus pe oamenii simpli, si nu pe cei care stiu strategic ce fac cu ideile lor rasiste. Dupa cum zici bine, rasismul nu este doar un mecanims de aparare (denegare), cat si unul de a capata putere politica.

    Altfel, filmele care au o pozitie politica mi se par cateodata mai oneste decat cele care se ascund sub autonomia esteticului. Evident, e de discutat de la caz la caz.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur, Bogdan, discursul e doar vehiculul unui proiect partinic. Faptul ca documentarele sunt despre oamenii obisnuiti este insa tocmai ceea ce le face politice, zic eu. Sa vezi un batran grec intr-o taverna dascalindu-si nepotul sa-si trieze prietenii dupa etnie ori un ceh de treaba care-si duce cainele la veterinar proferand blajin amenintari crunte la adresa emigrantilor are un impact cu mult peste orice comunicat oficial lansat din biroul de presa al Zorilor Aurii. Si nu in sensul acelui comunicat.

      Mie mi-a placut mult interpretarea ta la "Dupa dealuri". Mi se pare ca este, din tot ce-am citit in presa, prima care asaza accentul corect. Restul cronicilor sunt, faute de mieux, despre presupusa echidistanta sau obiectivitate a regizorului - foarte neconvingatoare idee, in fond. Bineinteles ca autonomia esteticului e o forma de evazionism - sau de conservatorism, in termenii interpretarii tale. (Venita, istoric, din anii '60, cand s-a slabit surubul ideologic foarte strans al precedentului deceniu, s-a renuntat tacit la realismul socialist si au fost regasite "intimismele", "subiectivismele", "formalismele" si un coeficient estetic - dar toate, totusi, cu voie de la stapanire, deci tot o forma de cenzura politica. Mie autonomistii estetici de azi imi par copiii rataciti ai acelor rataciri ale regasirii ratacite in cincizecism :) )

      Acum, eu cred ca filmele pot fi politice si fara un nivel declarativ (ba chiar in pofida acestuia). In interpretarea ta la Mungiu mi-a mai placut si ideea ca filmul sau este oricum politic, doar ca face o politica nemarturisita, desi nu mai putin eficace. Intr-un film precum "Z" al lui Costa-Gavras programul politic este foarte manifest, dar cu toate acestea nu cred ca prin declararea lui este politic filmul sau. M-ar interesa prin urmare foarte mult ce intelegi tu prin "filmele care au o pozitie politica".

      Ștergere
    2. Sper sa stam odata mai pe indelete de vorba despre filme. Cred ca ce mi-a displacut la "Dupa dealuri" este, dupa cum zici tu bine, ca isi ascunde intentiile politice si etice. De acord cu tine, un film este politic chiar daca nu este declarat ca atare. Nu trebuie sa declari sus si tare ca faci un film in care sustii "drepturile omului" cand tu vorbesti despre rasism si intoleranta. E clar ca filmul este politic atunci. Dar cand faci un film in care prezinti o poveste ca si cum arati realitatea echidistant (vezi "dupa dealuri"), asta cred ca mascheaza o intentie politica. Mi-ai putea spune. Stai un pic, nu aduce Mungiu in fata ochilor o relatie foarte putin conventionala, ne-normativa, intre doua femei? Nu este asta o dovada ca filmul este progresist? De acord, filmul poate sa fie provocator pentru cei cu o moralitate rigida. Dar, in intentia lui de ansamblu, filmul este ipocrit pentru ca indeamna la acceptarea actiunilor celor care au fost vinovati de moartea unei femei. Daca Mungiu ar spune: da, vreau ca noi sa nu ii condamnam usor pe preot si pe maici. Vreau ca noi sa intelegem ca ei au vrut sa faca bine. Atunci, as spune: da, uite, inteleg ce vrea sa faca Mungiu. Dar el nu spune asta. El spune ca vrea ca noi sa intelegem ce crime se pot face din iubire, si ca filmul nu este de fapt despre oamenii din cazul Tanacu. Si atunci, mi se pare gestul lui, fuga de realitatea sociala (filmul este despre Tanacu), contra-productiv.

      Reactia exagerata a presei dupa Tanacu nu este o dovada de tratare serioasa a unei intamplari. Dar este cel putin onesta in indignarea ei (adica, cum e posibil sa moara o femeie asa?). Indignarea asta nu o mai gasesc in filmul lu Mungiu.

      Ștergere
    3. Interesanta observatia ta - filmul lui Mungiu schimba perceptia asupra cazului Tanacu. E o mutatie. Ma intreb daca aceasta "echidistanta" exista si in cartile Tatianei Niculescu-Bran.

      (Nu, prezentarea relatiei celor doua femei nu mi se pare nici progresista, nici provocatoare. Iar pentru mass-media ori pentru cinematografia actuala e, la drept vorbind, foarte sfioasa).

      Ștergere
    4. Ah, de ce nu pot sa tac?
      Mie, Bogdane, cand zici "in intentia lui de ansamblu, filmul este ipocrit pentru ca indeamna la acceptarea actiunilor celor care au fost vinovati de moartea unei femei" mi se pare ca esti foarte nemultumit de premisa de la care porneste regizorul. El ar fi trebuit sa fie, poate, un acuzator, nu un povestitor.

      Am impresia ca pe voi v-a nemultumit ca Mungiu nu a facut filmul pe care-l asteptati. Cum ati fi vrut sa fie?

      Mi se pare ca va refugiati in aparenta sociala a evenimentului, in loc sa va uitati la substratul profund al povestii care tine de spaima irationala a omului de raul absolut care este satan.
      De altfel, cred ca Mungiu nu si-a dorit sa justifice crima, nici macar sa o inteleaga, ci mai degraba sa o descrie. Un manual de cruzime. Vi se pare echidistant filmul? Mie mi s-a parut crud, foarte greu de urmarit.
      Indignarea este o buna aparare si o solutie de evitare a unui adevar mai profund, care este spaima.
      Poate ca Mungiu o fi o natura mai obsesionala, dar felul "echidistant" de a povesti pe mine m-a lovit. Haideti sa cautam un sens adanc al povestii, nu sa prelungim o revolta impotriva unui artist care incearca sa descrie o situatie, asa cum poate el. Scorsese ar fi facut un alt film, sunt sigura.
      Cred ca o ecranizare isteroida precum relatarile din presa n-ar fi limpezit nicidecum lucrurile.

      Ștergere
    5. Ioana, eu nu vad indignare nicaieri, poate doar in 'ah'-ul tau ce preceda intrebarea retorica. Mie mi se pare ca Bogdan a vazut dincolo de 'sensul adanc al povestii' si a intrat pe taramul mai greu accesibil, ce-i drept, al ideologiei. Cat despre afirmatia ta privind raul absolut care este Satana, noua, celor care ne-am mai intersectat intr-un fel sau altul cu psihanaliza, ar trebui sa ne fie destul de clar ca nici raul absolut, nici binele absolut nu exista de facto, ci intotdeauna este vorba despre un balans, o dinamica, despre o dialectica.

      As mai spune, da` deja suntem off-topic, si-ar fi pacat sa ne abatem de la minune de panselute crescute gospodareste pe teren fascist. :)

      Ștergere
    6. Poate asa o fi Alexa, numai ca ideea ca Mungiu ar face acceptabila crima prin felul sau de a povesti mie imi inspira un soi de revolta a celui care a ajuns la concluzia asta.
      De cand ideologia este atat de dificil de inteles?
      Ce spune psihanaliza despre raul absolut este acceptabil la nivel cognitiv, insa angoasele noastre profunde nu pot fi anulate asa, nu crezi?

      Ștergere
  2. Iti raspund in curand in "Salon." Multumesc ca ai scris.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!