Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Reply la Dupa dealuri II

miercuri, 27 martie 2013



Cred ca dialogul nostru face dovada diferentei extraordinare dintre felurile noastre de a simti pelicula recenta a lui Mungiu. Am reflectat si eu asupra temei, dupa ce am vazut filmul si l-am parcurs cu dificultate. Si cand spun dificultate, ma refer la identificarea aproape violenta cu victima, in momentele exorcizarii. Eu am vazut filmul la un cerc de psihanaliza, alaturi de vreo 30-40 de colegi pe care i-am si deranjat la secventele in care Alina era chinuita. De aceea, a afirma ca Mungiu a facut un film echidistant mi se pare, cel putin mie, nepotrivit. Parerea mea e ca Dupa dealuri e un film crud, mai crud chiar decat relatarile reporterilor, pentru ca te obliga sa traiesti evenimentele intr-un fel nepregatit, neasteptat. Si cand spun nepregatit ma refer la imaginea pre-construita din presa, care avea definite clar vinovatiile, cel putin. In acest sens recunosc ca regizorul s-a implicat activ, oferindu-ne o perspectiva lipsita cumva de distanta. Paradoxal, nu-i asa?

Tu spui ca orice demers artistic porneste de la o realitate care poate fi formulata si in termeni sociali. Desigur, partea sociala a povestii este prezenta, cum altfel? Dar este ea decisiva in poveste? Poti demonstra cu argumente ca uciderea s-a produs ca rezultat al unei discriminari, de pilda? Sau ca preotul opereaza dupa principii care tin de ierarhie?

Ipoteza ta este ca preotul le impiedica pe cele doua prietene sa aiba o relatie, le refuza acest drept sau dorinta. Mie mi se pare ca preotul ii ofera Voichitei o alegere, nu i-o impune pe a lui. Voichita poate alege sa se retraga din manastire si sa isi reia relatia cu Alina. Ca intr-o casatorie. Nu poti sa traiesti alaturi de doi parteneri in acelasi timp. Stiu ca ideea relatiei deschise e una din temele tale, dar nici biserica si nici bunul-simt comun nu opereaza cu nuante esentiale precum relatia deschisa. Ti se pare ca preotul este idealizat de Voichita sau de Mungiu? E o nuanta care ma intereseaza. Putem sa zicem ca preotul are o puternica fantasma omnipotenta ce-si gaseste ecou in comunitatea pe care o pastoreste. Dar tot in acelasi film Alina il sfideaza cu perseverenta, asa incat as zice ca regizorul ne descrie nu atat propria idealizare, cat contextul relational din manastire.

Poate ca mult-accentuata echidistanta vine din punctarea acestui conflict interrelational care alatura unei tendinte (a majoritatii) si tendinta opusa (a Alinei). Dar asta este povestea. Aici Mungiu nu face decat sa relateze.

Tu spui:
De ce, in loc sa vad cum e revoltator ca doua femei nu pot sa isi traiasca viata, deodata ma trezesc ca simpatizez cu preotul si maicile care au fost responsabile pentru o relatie sugrumata?

Aici cred ca te identifici cu Alina si pierzi din vedere ca Voichita traieste un conflict enorm, pe masura dependentei ei. Ea, Voichita, nu poate pleca din manastire. Ea, Voichita, nu vrea sa se intoarca la viata dinainte. Ea, Voichita, isi lasa prietena singura pe cruce in timpul zilei, ore si ore. Ea o dezleaga catre final si ii spune
sa pleci! 
Cine sugruma relatia, Voichita sau preotul? Poti raspunde ca Voichita se lasa folosita de preot si ca nu-si poate exercita autonomia in mod real. Dar oare cat de autonoma poate fi Voichita? Nu-i deloc intamplator ca ea are de ales intre doua relatii tiranice (cu Alina sau cu cei din manastire) si ca alege mediul securizant monahal. Atata poate.

In final concluzionezi:
mi se pare ca Mungiu a alunecat de la intentia lui initiala, si anume sa puna reflectorul pe capacitatea extraordinara a Voichitei de a-si ajuta prietena. Gestul ei, admirabil, mi se pare ca se pierde la sfarsit intr-o falsa generozitate fata de cei care si-au folosit autoritatea gresit.

Poate ca Mungiu si-ar fi dorit sa gaseasca un asemenea fir al povestii (o varianta idealizata, dupa mine, a relatiei celor doua), dar daca nu si-a putut sustine intentia ce avea de facut decat sa relateze lucrurile asa cum s-au petrecut? Cuplul Voichita-Alina nu era sustenabil din punctul de vedere al Voichitei. Voichita a ales siguranta monahala cu forta dorintei ei de securitate si atasament, iar co-participarea ei la crima si vinovatia asociata sunt transparente catre finalul filmului. In cele cateva zile de exorcizare ar fi putut face ceva, ar fi putut alerta un vecin, o ambulanta, dar nu, a ales s-o sacrifice pe Alina (nestiind unde se va ajunge si sperand, probabil, ca exorcizarea va avea succes) in favoarea propriei linisti pe plan relational. A ales. Identificarea ei cu victima post-eveniment e tardiva si rodul unei cumplite vinovatii din care se extrage prin acest mecanism.

Mai vrei sa idealizezi relatia Voichita-Alina? In definitiv, angoasa de abandon ne duce pana aici. Sa nu uitam ca la randul ei si Voichita fusese abandonata intr-un prim timp de Alina, deci ii intoarce actul, se razbuna, poate.

Sa trecem la supararea ta ca esti pus in pozitia de a simpatiza cu exorcistul care vrea sa-si scape victima, nu-i asa? De ce trebuie sa simt eu empatie pentru niste oameni care isi impun normele lor strambe? Ei au fost vinovati si mi se pare ciudat sa fac un film care sa imi ceara simpatie pentru ei.

Aici imi vine sa te intreb daca ai simtit intr-adevar empatie. Empatie, identificare cu agresorul? Se justifica pe undeva identificarea asta? Nu cumva ceva irepresibil din noi, spaima de a fi locuiti de diavol ne face sa simpatizam-empatizam cu cei care pot fi (sau asa speram inconstient) capabili sa ne scape? Oricat de rationali am fi, exista in noi o portiune psihotica ce se activeaza la fantasma asta. Cei ca noi nu cred in ipoteza asta, dar ce te faci cu cei care chiar cred, ca preotul si maicutele de la Tanacu? Oare nu cumva si politistii acceptau aceasta posibilitate? Dar psihiatrul? Este posibil ca si Mungiu sa rezoneze la aceasta angoasa profunda intr-un fel in care actiunile preotului i s-au parut cumva bine-intentionate (cum probabil si erau, pacat ca au fost puse in practica de un om care se credea Dumnezeu). De aceea poate indignarea ta, care ai regasit exprimat in fundalul filmului un accept la o crima care s-a dorit o salvare. Te-ai gandit cati dintre bigotii zilelor noastre traiesc cu aceasta angoasa? Cati se duc la moliftele Sfantului Vasile? Cati se cred supusi blestemelor (idee de influenta in toata regula)? Cati spera ca pot scapa de raul din ei printr-o spectaculoasa operatiune ritualica de extractie? Cum sa nu-ti fie simpatic cel care stie sa faca asta?

Cati dintre noi aleg sa-si sondeze raul intern intr-o analiza?

De aceea cred ca discutia despre ideologie, problema sociala sau de relatie de cuplu e un fel de abatere de la adevarata problema a filmului lui Mungiu, o problema pe care as fi foarte curioasa daca autorul si-o cunoaste. Este posibil sa nu.

Exercitiul pe care mi-l propui cu domnul Bebe din 4, 3, 2 tine de registrul pervers, nu de cel psihotic, asa incat nu putem sa asimilam cele doua tipuri de "pacat". Bebe e un gainar care profita de vulnerabilitatea temporara a unor femei si santajeaza. Oribil, vinovat, dar nu criminal.

Daca am ceva sa "reprosez" filmului romanesc contemporan este tocmai lipsa de perspectiva si distanta. Nici Mungiu, nici Puiu nu-ti lasa aer sa respiri, te rapesc si te supun unor identificari proiective serioase datorate tocmai felului lor de a povesti in timp real, aproape. A vorbi de echidistanta in aceste circumstante mi se pare impropriu.

Sper, Bogdane, ca te-am pus pe ganduri.

Ioana Mărculescu

este muzicolog şi realizator de emisiuni radio.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

2 comentarii

  1. Mi-a placut cum mi-ai raspuns si o sa ma gandesc la ce spui despre rolul Voichitei in caz. Sunt de acord cu tine ca filmul este crud, dar asta nu inseamna ca Mungiu nu isi doreste sa fie echidistant in ce priveste personajele.

    Cand spuneam ca preotul si maicile si-au impus normele strambe, ma gandeam la ce tip de relatie intre cele doua femei era imaginabila in contextul de la Tanacu. Si cum au reactionat la actiunile stranii ale Alinei. Si cum au vrut sa o exorcizeze.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ioana M.3/4/13 18:41

      Mi-a atras atentia ideea ta ca actiunile Alinei ar fi fost stranii. Mie mi s-au parut necontinute, agresive, dar in niciun caz suspecte sau inspaimantatoare, asa incat sa te conduca la concluzia ca fata ar fi in puterea diavolului. Desigur, ce am vazut e doar ecranizarea. Dar ea e facuta dupa relatari. Aici intervine dupa mine incapacitatea comunitatii de a contine agresivitatea. Lumea monahala e prin definitie o alcatuire non-agresiva, care isi proiecteaza masiv agresivitatea in afara. Astfel, diavolul devine in manastire un soi de obiect fobic extrem de puternic.
      Reactia Alinei nu e stranie, e reactia unui copil frustrat care uraste pe cel care il frustreaza. Nimic mai simplu de inteles. Insa ca sa poti suporta o asemenea manifestare frusta trebuie sa poti, mai intai, sa-ti suporti propria agresivitate.
      Ma gandesc ca cruzimea exorcizarii a fost una pe masura cruzimii Alinei.
      Preotul si maicile si-au impus normele pentru ca au putut, erau multi si se aflau in posesia duhului sfant, singurul capabil sa-l contracareze pe satan. Alina era una singura...
      Fereasca Dumnezeu de oamenii care doar iubesc!
      Ii prefer de departe pe cei care pot uri, cu sau fara ajutorul analistului.

      Ștergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!