Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Alchimiile autismului

joi, 18 aprilie 2013



Rita Chirian, Asperger, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012, 99 p.

În poezia Ritei Chirian detasarea de experientele torturante ale existentei si ale alienarii e imposibila. De aici deriva poate si tentatia permanenta a eului schizoid de a evoca singuratatea în forme aberante, punctând un mod atipic de suplinire si de sublimare a golului. Mai mult, reiterând o anti-(al)chimie a individului, "un hohot scurt", "o gâlgâiala satisfacuta", pe masura "sentimentelor masurate în eprubeta", o astfel de poezie (si de poetica) agreseaza simturile, angrenând o vadita revolta contra lecturii "de placere". Si din masacrul disperat al cuvintelor, ca si din forma situarii în pagina este creata o stare de spirit rupta, o diminuare treptata a predicatului care devine o simpla functie formala. De altfel, tind sa cred ca autoarea simuleaza în aceste pagini un perfect accident poetic soldat cu numeroase fracturi si victime, problema unor astfel de texte fiind tocmai construirea non-sensului, abolirea oricarui sentiment, automatismul transcrierii, o stare de transa care trimite clar catre avangardism, cu o usoara nuantare a metodelor aplicate.


Regii schizofrenice: avort sau crima?

Cu mici exceptii, o asemenea lectura mi-a lasat senzatia ca versurile functioneaza ca adevarate instrumente sadice ale unui eu preocupat sa distruga si nu sa creeze scenarii. Ca si cum unui spectacol perfect coerent, eul îi aplica o grila vizuala de natura funambulesca ce rupe într-un delir violent toate sensurile. Regia tehnica pe care o practica Rita Chirian e una dezlânata, cu atât mai mult cu cât textele nu respecta decât principiul unei dezordini experimentaliste care combina simptomele Aspergerului cu obsesia scindarii.

Poezia e expulzata, atât organic, cât si simbolic, din textele autoarei, lipsa de articulatie logica facând proba unui – cred ca poate fi numit – futurism douamiist, care-si face din (dez)asamblarea constanta, agasanta si sacadata a ritmului poetic un stil de a scrie. Negarea permanenta a oricaror principii, elogiul (a)normalitatii, indiferenta abisala cu care întelege poeta sa-si condimenteze însiruirea întrerupta de stari si senzatii transforma volumul într-un mecanism de sfidare ce se împiedica la alegerea fiecarui cuvânt în parte, cuvânt ce ar trebui(!) sa fie providential. Un asemenea deziderat megaloman, pretentia egoista a eului poetic de a fi singurul martor al unei realitati pe care niciun altul nu are dreptul sa o înteleaga, macina, treptat, o materie poetica altminteri fecunda, insertiile de nuanta empatica fiind compromise de o prea intensa aerisire a sintagmelor.

Pe de alta parte, ritualul de seductie al poeziei Ritei Chirian e tocmai violenta, spatierea permanenta ca expresie a vidului care rasufla în text. Pauzele de receptare, în care eul "recitator" ia o gura de aer, simuleaza o resuscitare artificiala, redundanta, fara de care textele ar fi, fara îndoiala, mult mai fluide. Pacat ca nu aceasta pare sa fie intentia autoarei, care se cramponeaza, de cele mai multe ori, într-un experiment fâstâcit si se închide într-un laborator "medical" menit sa induca în mod chimic sindromul Asperger. Acuratetea bolnavicioasa si imposibilitatea comunicationala, simptome tipice ale bolii de care sufera aceasta poezie, se reflecta în imaginarul volumului cu o furie imploziva, febrila, pe care nimeni nu o poate controla. Pe alocuri, aerul usor sententios al discursului manifesta tendinta frivolitatii, caci absenta comunicarii, indiferenta activeaza în poezia Ritei Chirian o corporalitate sparta, freiata, imaginând un joc în care biologicul devine simbolul alienarii.

Universul bulversant în care cuvintele fug permanent din fata cititorului, miscarea dezordonata, tipic browniana pe care o cultiva poezia Ritei Chirian, atât din punct de vedere al materiei scriptice, cât si al tematicii, este în sine un experiment, ale carui sanse de reusita stau înca sub semnul potentialitatii. O astfel de compozitie mizeaza, tehnic, pe socul lecturii, al acomodarii – sau, mai degraba, incomodarii – cititorului, cu ghionturi permanente aplicate vizualului, auditivului, organicului si spiritualului. Asemenea futuristilor care pareau preocupati de razboiul cu metoda si cu tacticile clasice, eul poetic îsi asuma, implicit, rolul si
mimica de circumstanta a ucigasului care se caieste, 
dar care poarta cu sine instrumentul nenumaratelor crime viitoare.

Nu întâmplator, textele au alura unor scene mute absurde din filmele suprarealiste, în care personajele sunt si nu sunt deopotriva, cu o indiferenta caustica si, în acelasi timp, deconcertanta. Rita Chirian ne ia martori la un scenariu în care
seut stiu sa respir si sa nu respir, 
extrapolând starea de a fi deopotriva si cu mortii si cu viii. În acest context, nu e de mirare ca poezia însasi se balaceste într-o instabilitate cronica, fiind "nici-nici / si-si", trecând ca un bizar flash prin fata cititorului. E încercata aici o randomizare a imaginii si o mixare a organicului cu spatiul eteric al cognitiei, însa efectul e unul schingiuit, stâlcit, acolo unde potrivit ar fi fost un strop de naturalete, fie si al anxietatii însesi. Un asemenea formalism e efemer, din nefericire, farâmitând si mai mult un corpus si-asa descompus, ce nu are nimic în comun cu trairea estetica.


Despre tumorile exuberante

Evanescenta cu care Rita Chirian fardeaza un spirit dezabuzat si strain de sine ce pipaie cu ochii si pielea anesteziate un univers aseptic e, fara îndoiala, patologica. Nimic mai înclinat spre boala decât o asemenea textualizare a existentei, suspendata si hartuita cu mijloace de tortura. Dupa cum textele însele afirma,
viata pâna la urma / e o optiune conservatoare / (…) si libertatea / un simplu capriciu / al imaginatiei / un efort inconsistent, 
asa ca, implicit, orice tentativa hermeneutica e pusa la zid. Ca un autentic Asperger, care traieste între extreme, Rita Chirian picteaza fragmente, respectând un program poetic previzibil ca tipare, dar si ca modalitati. Aparitiile sunt studiate, marcate de o gestualitate aparent primara, ghidata voit inteligent, potentând teatralitatea eului care vrea sa exprime precis un anumit lucru:
si trec, / pentru o tinuta mai eleganta / prin multime / pe vârfuri / naturalete, primitivism/ ambele atât de usor de mimat / calcule simple / la îndemâna.

Pericolul unei asemenea poezii e tocmai ca anihileaza libertatea de interpretare a lectorului, care, anxios, nu poate judeca decât conform cu (si aprobat, eventual de) acest eu poetic lâncezind satisfacut si pozând dezmembrat în centrul lumii. Asta desi, în mod normal, atractia fata de poezia actuala, pe care o reprezinta si volumul de fata, vine tocmai din sansa de a fi tranzitiv (fara a fi banal) atât în discursul poetic, cât si în cel interpretativ. Fara îndoiala ca eul e pus în contact cu un univers ce insereaza în structura sa genetica fascinatia pentru R(apid) E(ye) M(ovement), ca mod de translare si de schimbare a lumilor pe care le traverseaza. Realul pe care întelege Rita Chirian sa îl dezasambleze e unul fluid si incert, perceput fizic si semantic prin ochii unui bolnav. Discursul Aspergerului joaca decodificarile, pledând tocmai pentru absenta lor, de aceea "disfunctia" ar putea fi un adecvat laitmotiv al acestei poezii:
adica / decodific corect / momentele pe care ceilalti / le considera amuzante / si-mi spun, hm, / adica acum ar trebui sa fac / ca toti si sa-mi ridic colturile gurii / egal. // daca apare o disfunctie ceilalti o sa decodifice / la rândul lor / râsul / ca o grimasa. // asta eu / numesc / echilibru.

Ultima parte a volumului, mult mai închegata ca imaginar si ca maniera de exprimare, se racordeaza extrem de sensibil la semnificatia durerii, la nelinistea bolii, la imposibilitatea de a cunoaste. Metamorfoza treptata a stilului functioneaza ca o desteptare progresiva din starea de transa, marcata de o acuta perceptie a lumii dincolo de latura ei propriu-zis fizica. Astfel, spatiul ocurent al spitalului, chemarea repetata a mamei, barbatul al carui nume nu e cunoscut contureaza un eros si o feminitate aflate în criza, de unde deducem incapacitatea de a recurge la artefacte reparatorii. Durerea guverneaza empatic, devenind un autentic modus scrivendi, astfel ca si textele câstiga în profunzime, dar si ca impact estetic. În discursul spart cu care autoarea îsi începe volumul e inserata acum o clauza de coerenta, determinata, în mod evident, de angajarea subiectiva în scenariul (a)normalitatii. Exploatarea fecunda a acestei încercari de dialog
(mama, barbatul care-mi tine / strâns încheieturile, / care e numele lui?) 
confera naturalete discursului experimentalist, facilitând implicit accesul la însusi procesul dezintegrarii unei lumi.

A cultiva un bizar al formulei poetice devine, actualmente, o ecuatie care face scoala, un mod de expresie studiat întru irational si incoerenta. Pe cale de consecinta, Rita Chirian practica, în conformitate cu "moda", un pointilism al frazei poetice, pe care o înfige în pagina, însa de cele mai multe ori fara rezultatul miraculos al constructiilor privilegiat abstracte, creatoare de (non)sens. Mesajul pare sa lipseasca, explicitând o declaratie ostentativa a plasarii în afara poeziei, iesind violent de sub "aura" ei protectoare, de unde si senzatia ca aceasta e un viol imposibil de înfierat, tocmai pentru ca versul a iesit de sub incidenta oricarei legi, fie ea a concretului sau a abstractului:
normalitatea e atunci când despre ce nu se poate vorbi se tace (…) / un gest absurd de tandrete / un viol mut / normalitatea e atunci când ochii nu se deschid. 
Se ajunge astfel la o proliferare canceroasa care transforma poezia într-o tumoare maligna, într-o capcana ereditara, exaltând acea frenezie letala dincolo si dincoace de care nu se afla nimic.

Gianina Druta

Preluat din Cultura

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!