Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Copiii noştri. Un film despre banalitatea răului

vineri, 26 aprilie 2013



De multă vreme auzim sau citim ştiri ca aceea despre tatăl din Galaţi care şi omorât copilul de opt luni în bătaie pentru că plângea sau despre tatăl vitreg din Iaşi care, pentru că fetiţa lui de un an şi două luni plângea la baie, a dat-o cu capul de pereţi până a omorât-o, sau despre mama care şi-a aruncat copilul din taxi de pe Podul Grant, în Bucureşti, sau despre mama din Braşov care şi-a ucis copilul de şase luni şi l-a tăiat în bucăţi, sau despre mama din Prahova care, imediat după ce a născut, şi-a aruncat copilul în cămară, sau despre pastorul unitarian din Mediaş care şi-a ucis copiii chiar în biserică, sau despre tatăl din Cluj care şi-a omorât copiii într-un lac îngheţat, sau despre fata de 17 ani din Bistriţa care şi-a aruncat copilul nou-născut în Someş, sau despre alţii. 

De astăzi intră în cinematografe un film despre acelaşi subiect. Se cheamă Copiii noştri şi e inspirat din povestea reală a unei mame care şi-a ucis cei patru copii. Căsătorită cu un tânăr imigrant marocan, eroina principală (pe numele ei Murielle) acceptă tot felul de gesturi generoase de la tatăl adoptiv al acestuia, medic de profesie şi singur. Generozitatea lui constă în primul rând în faptul că-i primeşte pe tinerii proaspăt căsătoriţi în apartamentul lui, că le sponsorizează luna de miere, că îi oferă un job la cabinetul său soţului lui Murielle, că achiziţionează o casă mai mare când se naşte al patrulea copil, că abuzează de profesia lui şi îi prescrie eroinei concedii medicale la discreţie, pentru a avea timp de copii, că îi plăteşte chiar şi o psihoterapie psihanalitică. Dar toate aceste mari gesturi de generozitate vin la pachet cu multe, multe mici gesturi menite să-i deprecieze ei calitatea de mamă, de soţie şi de om cât de cât liber. În finalul filmului, Murielle nu îşi omoară copiii din senin, ci la capătul unui lung şir de mici compromisuri în urma cărora îşi pierde mintea (titlul original al filmului şi este À perdre la raison). Jocul celor doi bărbaţi, al soţului şi al tatălui său adoptiv, te duce imediat cu gândul la ceea ce psihanalistul Harold Searles numea pe şleau:
efortul de a-l înnebuni pe celălalt. 
Gândindu-ne la gestul făcut de Murielle, nouă - publicului de limbă română - ne poate veni în minte şi expresia autohtonă:
Eu te-am făcut, eu te omor!
Această vorbă populară spusă de strămoşii noştri la mânie şi repetată azi de unii părinţi în aceeaşi situaţie sau alte expresii ca 
Arză-te-ar focu'!
sunt dovada lingvistică a faptului că această fantasmă criminală există şi că, cel puţin prin aceste expresii, ea circulă. Dar de la fantasmă până la fapte este mereu o cale foarte lungă. Şi, privite cu mai mare atenţie, aceste vorbe spuse la mânie sunt mai curând un lucru bun, dacă e să ne luăm după judecata lui Freud, care credea că primul om care a folosit o înjurătură în loc să arunce cu piatra poate fi considerat pe drept întemeietorul civilizaţiei. Este de preferat o descărcare nervoasă verbală, un 
Eu te-am făcut, eu te omor! 
spus la draci decât tandreţea tatălui din Cluj care îşi duce copiii la McDonald's după care îi omoară. Sau decât tandreţea mamei din film, care le cumpără şi le oferă tort copiilor, inclusiv ursuleţului, după care-i omoară pe rând. E o tandreţe diabolică, o fantezie de criminal, un fel de anulare retroactivă a deciziei de a-şi ucide copiii, dacă ar fi să căutăm aici un mecanism psihic de apărare. Este tandreţea unui om care şi-a pierdut mintea. 

Dar oamenii nu îşi pierd mintea doar de capul lor. Există, da, predispoziţia genetică. Dar există întotdeauna şi factorul declanşator. Antonin Artaud scrisese o carte cu titlul Van Gogh, sinucisul societăţii, carte fondată pe observaţia că nimeni nu face un gest extrem (ca sinuciderea, în cartea lui) de unul singur, ci absolut de fiecare dată cu concursul binevoitor al celorlalţi, al societăţii.

Psihoterapeut bun Bucuresti - cum il gasesti 

Ce casă liniştită e în poza asta, nu? Aţi vrea să fie a dumneavoastră?


Gândiţi-vă de două ori, pentru că asta este casa în care Murielle şi-a ucis, pe rând, cu determinare, cei patru copiii pentru care alţii ar fi invidiat-o. Această casă achiziţionată de protectorul soţului ei pentru a adăposti familia şi pe el însuşi a scos-o pe Murielle din minţi. Această casă liniştită este pe dinăuntru ceea cFrançois Mauriac a numit Cuibul de vipere în titlul unui roman despre familie. Cineva - dacă nu mă înşel, Nicolae Steinhardt - spunea că iadul e la tine-n casă, imediat după uşă. Mici vorbe, mici gesturi, mici expresii faciale, mici favoruri, mici compromisuri - astea au împins-o, uşor, uşor, pe Murielle la crima ei abominabilă. Prin asta, Copiii noştri este un film care vorbeşte, ca şi Hannah Arendt, despre banalitatea răului. 

Ştefan Lungu

este în formare în psihoterapia şi psihanaliza copilului şi a adolescentului.
DE ACELAŞI AUTOR


Toate articolele acestui autor
*

Un comentariu

  1. Un articol foarte superficial si simplist. Nu spune nimic din punct de vedere psihanalitic despre gestul acelei femei. Ma asteptam la gasirea unor restorturi mai profunde, sau macar la o interpretare mai...detaliata.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!