Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Reflecţii pe baza filmului Conversaţia şi a comentariilor ulterioare de la şedinţa AIPsA

joi, 25 aprilie 2013



Cu ceva timp în urmă Dorin Bîtfoi m-a invitat să scriu şi eu pentru Cafe Gradiva ceva şi cred că acum a venit momentul să debutez aici. Aş fi scris cu multă bucurie şi până acum, însă activitatea mea teoretică e un pic lăsată de o parte de câţiva ani, în aşa fel încât nici măcar blogul meu de scrieri teoretice (baldovin concept) nu prea mă mai vede la faţă. Am să debutez totuşi acum, chiar dacă o s-o fac într-un mod un pic neconvenţional. În acest articol am decis să-mi reiau ceva mai organizat argumentaţia în sprijinul ideilor expuse general şi lapidar la şedinţa AIPsA de sâmbătă, 20.04.2013. Acest text s-a dorit iniţial un comentariu, dar uite că s-a prelungit ceva mai mult, devenind astfel un articol în toată regula. Aşa că am decis să-i răspund cu această ocazie invitaţiei lui Dorin Bîtfoi de a scrie în ograda lui - pentru care îi mulţumesc.

Mai întâi vreau să completez câteva lucruri legate de aspectul artistic al filmului Conversaţia. Per total cred că el se centrează în jurul unei poveşti poliţiste specifică poveştilor de tip Agatha Christie, cu surpriza specifică de final şi cu restul de elemente specifice genului poliţist. Elementele de thriller din scena cotrobăirii prin camera crimei îl fac în acelaşi timp şi un thriller, unul ceva mai discret. Pe lângă acestea apare ornată şi prelungirea psihopatologistă a temei, ce a şi făcut ca filmul să fie analizat în şedinţa de sâmbătă. De asemenea, mai vechea temă a crimei şi pedepsei este şi ea introdusă aici, făcând filmul şi mai dinamic. După cum am spus şi sâmbătă, iniţial mie nu prea mi-a plăcut discursul său artistic. Probabil că după mai bine de jumătate de secol de filme poliţiste de surpriză la final zilele noastre s-au cam săturat de tipul acesta de dribling al autorului cu spectatorii. În aceste condiţii mie mi se pare că autorul invită spectatorul la un fel de rebus în loc să îl facă atent la alte subtilităţi cinematografice. În acelaşi fel se poate spune şi despre mai tematica horror care, începând de pe atunci, a cunoscut o nouă dimensiune pe care Coppola o putea specula. Cred că filmul avea şanse să fie unul remarcabil şi chiar genial dacă elementele horror erau mai bine lucrate şi dacă insista pe aspectul psihotic al dimensiunii psihopatologiste a poveştii, în condiţiile în care, după cum voi arăta imediat, premisele unei asemenea perspective există deja în film. Dar, pe lângă faptul că nu prea a avut el cine ştie ce realizări în sfera horror (din filmele sale pe care le-am văzut eu), probabil că nici libertate prea mare de a decide astfel de aspect nu a avut, deşi a avut funcţie de producător. În orice caz, digerând ulterior scena finală a sa, cred că e un film bun ce merită văzut măcar pentru ea.

Ca interpretare psihanalitică intrafamilială, dincolo de tema generală a supraeului, cred că motorul filmului îl constituie voyeurismul infantil şi pedeapsa aplicată de părinţi pentru asta. Nu vreau să se înţeleagă că o astfel de viziune ar combate cumva ideile psihanalitice diferite exprimate de ceilalţi participanţi sâmbătă la cafenea. Am spus-o de mai multe ori şi o voi repeta de fiecare dată când voi avea ocazia: realitatea psihică este polisemantică, la fel cum realitatea obiectuală este policauzală. O interpretare a unui sens psihic nu exclude o a doua sau o a treia interpretare, oricât de diferită ar fi ea, la fel cum o cauză nu împiedică existenţa unei a doua cauze în geneza unui lucru.

Ca interpretare metasocială, după cum doamna Aurora Liiceanu şi alţii au remarcat, văd cel mai important sens al filmului în lumina represiunii politice în care două forţe cinice se luptă între ele. Pot merge mai departe în direcţia asta, căci tema mi-e foarte proprie, detaliind aşa cum am făcut-o oarecum şi în cafenea: cele două forţe reprezintă pe de o parte statul vechi dictatorial, iar pe de alta statul modern, instituţiile noi, manipulator-înşelătoare. Statul vechi este reprezentat de directorul potenţial răzbunător care stă pe gânduri în mod hamletian dacă să acţioneze sau nu, iar cel nou este reprezentat de cuplul de posibili amanţi (sau triada amanţi - asistentul directorului). De aici încolo interpretarea poate continua atât în direcţia psihanalizei infantilist-infrafamilială, cât şi în cea transgeneraţionalist-suprafamilială. De aici fiecare îşi poate face scenarii diferite de interpretare în aceste direcţii: nu insist acum pe ele pentru că, după cum am amintit deja, vreau să mă întorc la argumentarea ideilor expuse lapidar sâmbătă şi să o expun mai detaliat.

Pentru cei care nu au asistat la întâlnirea de sâmbătă am să refac un pic şirul discuţiei în care am intervenit eu. La prima vedere filmul a prezentat personajul principal (Caul) ca fiind un fel de superstar al interceptărilor telefonice, supravegherilor şi a tot ce înseamnă munca de detectiv, cel mai bun în branşa sa. Deşi necunoscut în stradă, Caul are toate caracteristicile superstarului, fiind însingurat, suspicios şi depresiv. Intervenţia mea de sâmbătă viza două puncte cu care nu eram de acord cu Dorin Bîtfoi şi cu cea mai mare parte a asistenţei. Primul dintre ele era cel al temei liderului şi cel de-al doilea era cel al diagnosticului. După cum ştiţi, cei ce aţi fost la întâlnire, am expus câteva argumente pentru prima obiecţie. Pe cel de-al doilea n-am avut timp să insist. Ulterior la masa am avut cu Dorin Bîtfoi un scurt schimb la fel de rapid de idei pe tema diagnosticului, pe care de asemenea îl voi expune organizat şi detaliat în acest articol.

A. O să încep aşadar cu primul punct. Aşadar sâmbătă am susţinut că, cel puţin în momentul acţiunii, Caul nu era de fapt un lider în activitatea de detectiv. Mai departe am să expun câteva argumente pe lângă cele pe care le-am spus sâmbătă, dar am să şi reiau şi pe cele pe care le-am expus atunci pentru cei care nu au fost la întâlnire.

Acestea sunt:

  1. Este el însuşi pus sub supraveghere de către cineva fără să îşi dea totuşi seama de cine, ceea ce conduce la ideea că cineva este mai bun ca el în domeniu. E posibil să fie chiar rivalul de la petrecerea de după târg.
  2. Nu ştie să anticipeze eventualul spionaj al rivalului, care îi pune pixul microfon în buzunar şi femeia spioană în pat.
  3. Nu este destul de profesionist în a-şi păstra locuinţa în secret total. Administratorul (sau ce-o fi fost) a reuşit să intre în apartamentul său atunci când i-a lăsat cadoul.
  4. Alarma e prost aleasă, menită să facă zgomot infernal şi astfel să atragă atenţia, fiind astfel pasibil de atenţie din partea vecinilor. Ne aducem aminte de discreţia microfonului "rivalului", care oricând ar fi putut fi adaptată ca alarmă. Acest lucru ne indică faptul că, chiar dacă la un moment dat a fost o lider în domeniu, acum el a ajuns cam depăşit.
  5. Este incapabil să înţeleagă ce se întâmplă între director pe de o parte şi cuplu pe de alta (ca şi noi, de altfel), în timp ce adevăratul lider a conceput acest plan.
  6. După cum am spus pe scurt şi în cafenea, sunt cam 60% sigur că comportamentul potenţialilor amanţi este unul de pocker face, de cacialmişti. Sunt nişte indicii în dialogul cuplului filat după care ei "joacă teatru". Eu cred că scopul unei astfel de manevre este acela de a-l pune pe personajul principal pe o pistă falsă, pentru ca la rândul lui să îşi aducă clientul (directorul) pe această pistă falsă şi astfel cuplul să îi însceneze cât mai credibil moartea ca accident de maşină şi să scape de o eventuală acuzare. Ne ducem aminte de replica "fă-te că râzi la o glumă de a mea" (sau ceva de genul ăsta), indicând faptul că erau conştienţi că sunt filaţi. De asemenea dialogurile lor din acea piaţă animată erau parcă spuse de actori amatori; discuţia nu avea naturaleţea celorlalţi protagonişti din film, de parcă chiar erau actori amatori. Nu ştiu cine sunt actorii, e posibil chiar să fie amatori, tocmai pentru ca dialogul lor să fie şi mai credibil ca discurs de actori amatori. De fapt asta a fost şi intenţia filmului, anume de a ne convinge într-un fel că cei doi simulează o discuţie şi discută real doar pe tema perfecţionării discuţiei simulante când sunt imposibil de interceptat pentru a nu se da de gol că simulează.
  7. După cum am zis şi în cafenea, refuzul său de a vorbi despre legendara interceptare din trecut care a condus la uciderea unei familii poate fi interpretat şi ca "balon de presa", în care este folosit ca pistă falsă pentru alte organe de anchetă, după cum cei doi amanţi îl folosesc în acest moment ca să îl atragă pe director în capcană şi să îl ucidă. Dar, evident, acest refuz se poate datora şi mustrărilor de conştiinţă reieşite în urma unei astfel de acţiuni. Aşa că acest ultim argument nu este atât de sigur.


B. Dacă nu era lider în domeniul lui, atunci fie era linguşit, fie cam delira. Şi cu asta voi trece la cel de-al doilea punct în care aş fi vrut să insist, respectiv cel al diagnosticului. Trebuie să recunosc că aspectul artistic al poveştii mi-a deschis un pic apetitul pentru o descifrare în cheie psihoticistă a filmului. Ar fi fost o scriitură cinematografică ambiguă interesantă, deşi din anii 1970 până azi s-a insistat aproape până la refuz cu acest tip de agathachristiesm psihopatologist ce ne relevă la final faptul că subiectul se află într-un delir mai mult sau mai puţin total (Fight club sau Shutter Island sunt cele mai reprezentative din ce am văzut eu). Dar, dincolo de acest defect profesional :) al meu, sunt câteva elemente care ar permite într-o măsură (nu foarte mare, e drept) interpretarea spre o astfel de direcţie. Primul element este aşadar tocmai această temă a liderului care se credea în materie de interceptare şi supraveghere a detaliilor intime ale unei realităţi sociale. Un discurs psihotic în care delirul paranoid incipient să fie perceput de sine însuşi ca o activitate profesionistă de supraveghere mi se pare foarte posibil în dinamica psihotică. Mă gândesc acum la delirul numerologic pe care personajul principal din Beautiful mind îl avea, prin care credea că descifrează nişte coduri secrete pentru guvern. Şi asta doar ca să aducem un exemplu din film. Ştim cu toţii că schizofrenicii de exemplu încearcă sistematizări periferice ale delirului lor, explicându-şi ideile în acest sens.

Al doilea element care m-a frapat, seducându-mă şi spre o interpretare psihoticistă a discursului filmului, este prezenţa în ziar a ştirilor despre ultimele realizări în munca de detectiv, fapt care nu se potriveşte cu statutul detectivului. Filmul prezintă în mod ciudat detectivii ca pe nişte staruri, munca le este cunoscută de publicul larg asemenea producţiilor artistice comerciale ce ţin titlurile ziarelor. (Ne aducem aminte de fostul său asistent care îl lăuda pentru materialul la care lucra pentru că va fi un fel de "hit"). Ori asta cam miroase un pic a delir psihotic paranoid sau a ideaţie paranoică (sistematizată). Şi paranoicul şi psihoticul paranoid se cred cumva nişte staruri pentru capacitatea lor de a vedea conspiraţii dincolo de lucrurile banale.

Însă la o analiză mai lucidă în dimineaţa de după cred şi eu totuşi că nu există nici un indiciu clar după care povestea ar fi un delir, după cum a susţinut Dorin Bîtfoi în prezentarea sa. Delirul presupune un produs ideatic ce are specifică o anumită sfidare a legilor naturii. Mă gândesc aici la Shutter Island, cu personajul feminin care se transformă progresiv in cenuşă în timpul unei îmbrăţişări tandre. Tipul acesta de "suprarealism" al realităţii mi se pare un indiciu decisiv pentru delir, ceea ce la personajul din filmul nostru nu s-a văzut. Coppola ne-ar fi convins mai clar de asta dacă ar fi plasat în cadru nişte elemente suprarealiste ca, de exemplu, un doctor, sau alte elemente specifice spitalului de psihiatrie, aşa cum apar ele progresiv în Shutter Island. Poate că regizorul însuşi n-a dorit o astfel de interpretare psihoticistă a filmului lui şi aceste elemente sunt doar coincidenţe. Dar poate şi că nu a ştiut cum să redea fidel o poveste credibilă în direcţia asta. Pe timpul acela probabil că Hollywood nu avea asistenţi de specialitate în materie de psihopatologie la fel de buni ca astăzi sau nu era în obişnuinţă consultarea unor profesionişti. Şi iarăşi mă gândesc aici la mai recentul Shutter Island unde profesionismul descrierii delirului personajului principal se vede clar; doar nevoia de spectaculozitate a discursului cinematografic a distorsionat un pic realitatea psihopatologică psihotică.

În orice caz, aici sunt de acord cu Dorin Bîtfoi. Dar îmi menţin totuşi părerea că personajul principal din film nu are o "tulburare de personalitate de tip paranoid", aşa cum DSM şi ICD o definesc, ci o "tulburare de personalitate de tip schizoid". Dar asta nu înseamnă că îl contrazic total pe Dorin Bîtfoi, aşa cum ar părea, şi voi reveni la această idee mai încolo, arătând (ca mulţi alţii, desigur, înaintea mea) ca sistemul exclusiv simptomatologic de clasificare al DSM are o problemă dacă nu face reîntoarcerea la înţelegerea structurală, profundă a tulburărilor psihice. În cazul de faţă oricine poate vedea că personajul Caul e suspicios, paranoid. Dar, evident, el trebuie foarte clar diferenţiat de un alt tip de paranoid, la fel de paranoid şi el, cel descris de DSM. Între cele două tipuri de tulburări există rudenie, după cum voi arăta, însă trebuie să le înţelegem totuşi ca diferite. Am să citez şi apoi o să analizez mai departe punctual criteriile DSM (ediţia a 4-a tradusă în româneşte şi coordonată de Aurel Romilă) pentru ceea ce această clasificare numeşte "tulburarea de personalitate de tip paranoid".

0 neîncredere şi suspiciozitate pervasivă faţă de alţii, astfel că intenţiile acestora sunt interpretate ca răuvoitoare, începând precoce în perioada adultă şi prezente într-o varietate de contexte, după cum este indicat de patru (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) suspectează, fără o bază suficientă, că alţii îl (o) exploatează, prejudiciază sau înşeală;

Criteriu neîndeplinit. Cred că precizarea DSM "fără o bază suficientă" este decisivă aici. Subiectul nostru are "o bază suficientă". În urma produsului muncii sale oamenii îşi pierd viaţa şi astfel mai curând se consideră el vinovat şi demn de pedeapsă, decât că alţii îl prejudiciază. Nici pe departe nu se poate spune că se consideră înşelat de ceilalţi. Mă gândesc aici la imprudenţa sa de amator de a lăsa banda magnetică la îndemâna femeii spion care i-a şi subtilizat-o în final. Un paranoid psihopatic ar fi ascuns banda aia la 10 metri sub pământ. Nu mai vorbesc de faptul că în "cuibul" lui nu ar ajuns concurenţa. (Fireşte, aici este implicată şi un pic de incontinenţă jurnalistică a filmului: nu e logic ca el să dea o petrecere în propriul loc de muncă cu oameni ce îi pot fura secretele în condiţiile în care viaţa lui de până atunci era plină de măsuri draconice de ascundere a detaliilor vieţii şi muncii sale.)

De asemenea faptul că preferă să meargă în "bârlogul leului" cu înregistrarea pentru a-şi primi plata mai curând decât să stabilească un schimb mai sigur de genul
laşi banii la locul X şi eu îţi trimit banda 
etc. arată că avea destulă încredere în "director" şi metodele lui, deşi avea motive să fie mai curând îngrijorat. Evident, această teamă de director exista şi interesul lui era acela de a-i salva pe acei tineri. Dar asta nu prea e un comportament paranoid.

(2) este preocupat(ă) de dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau asociaţilor;

Criteriu neîndeplinit. La fel ca şi în cazul anterior nu se poate vorbi despre "dubii nejustificate" faţă de director de exemplu; dubiile sale sunt foarte justificate. Dimpotrivă, imprudenţa sa de amator îl face nu paranoid, ci mai curând "credul".

(3) refuză să aibă încredere în alţii din cauza fricii nejustificate că informaţiile vor fi utilizate maliţios contra sa;

Acest criteriu este parţial îndeplinit. Nu este îndeplinit total pentru că, după cum tocmai am spus, Caul nu are "frică nejustificată", ci foarte justificată că secretele meseriei sale vor fi folosite de alţi competitori. Dar este îndeplinit oarecum pentru că el are o frică relativ la acele secrete.

(4) citeşte intenţii degradante sau ameninţătoare în remarci sau evenimente benigne;

Criteriu insuficient îndeplinit. El citeşte într-adevăr intenţii degradante sau ameninţătoare şi la unele evenimente benigne, dar asta ca urmare a ameninţărilor directe care vin din situaţiile ameninţătoare specifice activităţii sale.

(5) poartă pica tot timpul, adică este implacabil(ă) faţă de insulte, injurii sau ofense;

Criteriu neîndeplinit. Caul nu-i poartă pică, de exemplu, asistentului său care l-a părăsit pentru un job la compania rivalului său. Nu îmi aduc aminte să fi fost insultat în film, însă eu anticipez că ar fi avut o reacţie apatică mai curând decât să reacţioneze "implacabil", aşa cum reacţionează psihopatul paranoid. Cert e că la fel de apatic a reacţionat la ameninţările asistentului directorului.

(6) percepe atacuri ia persoană sau la reputaţia sa, care nu sunt evidente altora şi este prompt (a) în a acţiona coleros sau în a contraataca;

Criteriu neîndeplinit. Ideea de contraatac e total străină constituţiei psihopatologice a lui Caul. Iritarea lui atunci când rivalul i-a arătat înregistrarea făcută cu pixul sau când asistentul lui foloseşte interjecţia "Jesus" este prea moale pentru a fi catalogată ca paranoidă. La acest criteriu (pe care îl consider tipic pentru această tulburare) mă refeream atunci, la masă, când mi-am manifestat obiecţia faţă de diagnosticul lui Dorin Bîtfoi. Nu există tulburare de personalitate de tip paranoid care să nu se manifeste coleric.

(7) are suspiciuni recurente, fără nici o justificare, referitoare la fidelitatea soţiei (soţului) ori partenerei (partenerului) sexual(e).

Criteriu neîndeplinit. Fiind atât de absent din viaţa partenerei sale nu se poate vorbi de vreo suspiciune pe tema asta.

Iată că din toate aceste 7 criterii doar 2 sunt îndeplinite parţial. Este insuficient pentru a fi clasificat în "tulburarea de personalitate de tip paranoid".

Mult mai aproape de simptomele arătate de Caul este ceea ce DSM 4 are la codul 301.20 sub titulatura de "tulburare de personalitate de tip schizoid". Citez direct din DSM 4:

A. Un pattern pervasiv de detaşare de relaţiile sociale şi o gamă restrânsă de exprimare a emoţiilor în situaţii interpersonale, începând precoce în perioada adultă şi prezente într-o varietate de contexte, după cum este indicat de patru (sau mai multe) dintre următoarele:
(1) nici nu doreşte şi nici nu se bucură de relaţii strânse, inclusiv de faptul de a fi membru ai unei familii;

Criteriu parţial îndeplinit. În perioada de desfăşurare a scenelor nu apare şi nu se face referire la nici un membru al familiei lui Caul. Se poate interpreta dacă el vrea sau nu vrea relaţii strânse cu semenii. De fapt este ambivalent; indiferenţa se împleteşte cu afecţiunea. Dialogul pe tema dragostei cu spioana din timpul petrecerii e relevant: el acceptă să iasă cu ea riscând să fie cotrobăit de rival, dar în acelaşi timp se comportă indiferent la seducţia ei. Eu cred că în această scenă Caul arătă astfel că mai are sentimente pentru fosta iubită ce l-a părăsit. Discutând cu spioana pe această temă el doreşte în acelaşi timp să se asigure că ea nu-l va părăsi la fel ca fosta şi că nu-l va folosi pentru a obţine ceva de la el. De asemenea, după cum am spus şi la masă, măsurile de izolare faţă de prima femeie pot fi interpretate ca măsuri de precauţie şi protecţie a ei în cazul în care el ar putea păţi ceva rău, ceea ce atestă sentimente de dragoste faţă de ea. De acord însă cu faptul că ce oferea el nu era o dragoste normală.

(2) alege aproape întotdeauna activităţi solitare;

Criteriu îndeplinit. Iritarea la încercarea asistentului său de socializare e un exemplu clar pentru asta.

(3) are puţin sau nu are nici un interes în a avea experienţe sexuale cu altă persoană;

Criteriu îndeplinit. Filmul a arătat-o în mai multe ocazii

(4) îi plac puţine ori nu-i plac nici un fel de activităţi;

Criteriu îndeplinit. În afară de filări şi cântat la saxofon nu are o viaţă animată.

(5) lipsa amicilor sau confidenţilor apropiaţi, alţii decât rude de gradul I;

Criteriu îndeplinit. După cum am spus mai sus, Caul pare să nu aibă nici rude de gradul I

(6) pare a fi indiferent la criticile sau laudele altora;

Criteriu îndeplinit. (Despre asta vorbeam :) ) Există totuşi o portiţă de interpretare diferită pentru cazul în care nu ar fi fost implicat în celebra operaţiune de filare din trecut. În acest caz simte o oarecare ruşine pentru faptul că primeşte laude pe care nu le merită.

(7) prezintă răceală emoţională, detaşare sau afectivitate piaţă.

Criteriu îndeplinit total.

Iată că criteriile sunt foarte elocvente pentru DSM. Şi totuşi, după cum am amintit, Dorin Bîtfoi nu se înşeală total, deşi, după criteriile DSM, după cum am văzut, diagnosticul său e eronat. Dorin Bîtfoi nu se înşeală total pentru că nici "tulburarea de personalitate de tip paranoid" şi nici "tulburarea de personalitate de tip schizoid" de care vorbeşte DSM şi ICD nu există ca tulburări independente chiar dacă, repet, ele sunt diferite. Pentru mine prima (cea paranoidă) este fie forma agresivă a ceea ce eu numesc "psihopatie traumatică", fie o paranoia în stadiu latent. Cea dea doua (cea schizoidă) este o formă de ceea ce eu numesc "psihopatie astenică". În viziunea mea transgeneraţional-combinatorie a genezei tulburărilor psihice în structura paranoiei intră şi "psihopatia traumatică" şi "psihopatia astenică", adică cele două tulburări numite de DSM ca "tulburarea de personalitate de tip paranoid" şi "tulburarea de personalitate de tip schizoid" care fac obiectul "gâlcevei". DSM nu este interesat prea mult de acest aspect profund al rudeniei dintre tulburările psihice, însă noi ca filopsihanalişti avem deschiderea spre înţelegerea profundă a lor. Eu am descris detaliat dinamica combinatorie a acestor tulburări în lucrarea mea mai veche "Dinamica Psihologiei Abisale".

În final am să-mi exprim o opinie eseistică (să-i spunem) despre acest film. Un astfel de job pe care Caul îl are poate fi mănuşa unei predispoziţii psihopatologice, însă el poate să o şi determine, să o creeze din nimic. Spre deosebire de mulţi teoreticieni care, pe urmele lui Freud, văd tulburarea psihică drept starea naturală a psihicului, eu mă duc mai mult spre behaviorism şi cred că tulburarea psihică se creează atât generaţional, dar şi transgeneraţional, prin influenţele nefaste ale mediului atât social, cât şi natural asupra individului sau descendenţei şi ascendenţei sale. Durerea lumii ăsteia însă este aceea că chiar şi un om echilibrat poate ajunge la tipul de comportament şi emoţionalitate specifică personajului în cauză dacă trăieşte într-un astfel de mediu social şi ocupaţional nesănătos. Din păcate prea multe joburi stresante transformă omul contemporan dintr-un spirit vesel într-o legumă de genul lui Caul care din când în când mai are tresăriri de dragoste şi remuşcare pentru lucrurile pe care le face sub acoperirea goală a lui
îmi fac doar meseria. 
O astfel de izolare în deja pejorativul termen de "deontologie", fără implicarea în consecinţele acţiunilor noastre pe termen lung şi la nivel metasocial se poate întoarce la un moment dat împotriva noastră. Deşi iniţial nu am fost impresionat de calitatea artistică a filmului, stând şi analizând mai atent finalul lui m-a făcut să îmi schimb părerea despre el. Judecată sub aspectul strict literal, povestea filmului trage o concluzie moralizantă terifiantă: Caul ajunge în final victima propriei sale acţiuni. El ajunge să fie supravegheat de un detectiv şi mai puternic decât el care probabil la un moment dat i-a fost fan. Tema pierderii din psihanaliza clasică poate aici fi adusă în discuţie. Dacă va fi fost într-adevăr cândva un lider şi dacă a revoluţionat domeniul supravegherilor şi interceptărilor, iată că în final a fost depăşit de un alt lider care l-a şi transformat în victimă. Îmi vine acum în minte un alt film, dar oarecum construit pe aceeaşi temă: Repo Men. Disperarea lui Caul este aceea de a nu se putea sustrage din această închisoare invizibilă la care el însuşi a contribuit. Războiul atomic care ameninţă umanitatea este o consecinţă a acţiunilor nesăbuite a predecesorilor noştri de acum mai bine de jumătate de secol care, inventând bomba atomică, s-au păcălit pe sine şi pe alţii crezând că vor deveni imbatabili. Dar bomba atomică nu a scurtat războiul, ci l-a prelungit. Pentru că dincolo de războiul atomic ce poate fi controlat a ieşit în ultimul timp la iveală o perspectivă mult mai terifiantă: terorismul atomic. Frica cu care noi şi copiii noştri vom trăi de acum încolo că vreun depresiv genial îşi va pune toată energia în crearea unei bombe atomice cu care să distrugă cea mai mare parte a lumii este o consecinţă a acestei "revoluţionări" a domeniului răului făcută de unii din semenii noştri care
şi-au făcut doar meseria. 
În faţa unei astfel de perspective ne rămâne doar ceea ce i-a rămas şi lui Caul: resemnarea în faţa realităţii. Refugiul în muzică este de fapt povestea psihicului însuşi: suportăm acum o frustrare concretă a realităţii pentru a ne salva viaţa şi ne refugiem în lumea fantasmelor urmând să transformăm lumea mai târziu. Dar pentru asta ne trebuie mai întâi un buncăr puternic.

Gabriel Baldovin

este teoretician şi artist.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!