Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Telejurnalul unei angoase de castrare

joi, 11 aprilie 2013





Aceasta era modelul aproape standardizat după care se desfăşurau ştirile în perioada de dinainte de 1989. În anii '70 ştirile aveau un cu totul alt caracter:



Ideea pe care o propun aici este aceea că telejurnalele din perioada de dinainte de 1989 reflectau angoasa de castrare. Angoasa de castrare ne duce imediat cu gândul la pierderea celui mai îndrăzneţ organ al corpului, însă acest fenomen ridică două probleme. Pe de o parte este vorba de caracterul mult prea simbolic al sintagmei, iar de pe de altă parte este vorba de faptul că nu are un caracter observabil în cadrul telejurnalului. Dar dacă ne focalizăm atenţia asupra a ceea ce se poate observa în cadrul acestui telejurnal, o să încerc să argumentez că această castrare este de fapt o castrare a atenţiei.

Telejurnalul începe invariabil cu acele 5 secunde de ticăit ale ceasului vizibil pe ecran. O dublă focalizare a atenţiei, auditiv şi vizual. După care avem în secundele imediat următoare imaginea crainicului care este postat mic în partea din dreapta a ecranului, aşa cum vede orice telespectator. Nu o să mai fac nici o demonstrare a faptului că prin dimensiunile pe care le acorzi unui personaj încerci să faci şi o poziţionare a acestuia într-o ierarhie. De altfel, singurele portrete pe care le mai puteai vedea în aceea perioadă erau cele ale "conducătorului mult iubit", ale eroilor naţionali şi... cam atât. După această focalizare a atenţiei, care apoi este lăsată în aşteptare, prima ştire care se dă este aceea despre Marea Adunare Naţională şi Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Singurul care mai are un nume, restul fiind grupaţi sub numele colectiv de "ceilalţi tovarăşi". Discursul devine aproape o incantaţie despre "cel mai iubit fiu al naţiunii". Este o formulă discursivă care se repetă obsesiv, limbajul fiind folosit ca un instrument de extirpare a tot ceea ce este inutil să ştii. Important era să îţi rămână în minte ritmul incantaţiei. Din vocea crainicului era eliminată orice formă de emoţie sau entuziasm. Acestea le putem găsi în discurs fiind atribuite fie "naţiunii strâns unite în jurul Tovarăşului General", fie "Marii Adunării Naţionale" care inconturnabil îl ovaţionează.

Prin tot acest efort de focalizare a atenţiei nu asistăm decât la un exerciţiu de constrângere (Zwangsneurose) a ceea ce se poate gândi şi simţi. Din punct de vedere patologic acest efort compulsiv de constrângere a atenţiei dă naştere cel mai adesea angoasei. Însă întrebarea care se ridică acum este următoarea: cui aparţine această angoasă? Pentru că în acest telejurnal avem trei mari personaje care sunt puse în joc: televiziunea, naţiunea şi conducătorul.

În argumenaţia mea o să plec de la acest personaj instituţional, cu rol de intermediar al angoasei, numit generic televiziune. Ideea fundamentală a oricărui telejurnal, indiferent de perioadă sau naţiune, este aceea de a reflecta starea de fapt. Dacă plecăm din acest punct, inevitabil vom ajunge la concluzia că angoasa de castrare era o stare de fapt în cabinetul 1. Nu este o deducţie dificilă ideea că atunci când încerci să te impui în centrul atenţiei tuturor nu faci decât să reflecţi propria teama că vei pierde această atenţie. Frica de a fi pierdut din atenţie este una din traducerile cele mai observabile ale angoasei de castrare. În această triadă, televiziunea a căpătat rolul unui organ de percepţie între naţiune şi conducător. Aceasta trebuia să traducă angoasă într-un limbaj sesizabil către naţiune, însă, ca în orice simptom, această traducere trebuia să împace cei doi stăpîni ai ei: naţiunea şi conducătorul. Dacă conducătorul dorea focalizarea atenţiei doar pe imaginea sa, naţiunea nu dorea nimic altceva decât să-şi concetreze atenţia pe propria viaţă. Din telejurnal vedem că naţiunea era totuşi concentrată să realizeze directivele conducătorului. Însă această naţiune este una fictivă, care nu are în telejurnal decât reacţii bine puse în scenă. Acest personaj colectiv este unul despre care ştim cele mai puţine lucruri, însă putem să-i conturăm reacţiile prin propria noastră modalitate de a reacţiona la un astfel de telejurnal. Astfel, putem să deducem că aceste era un fel de organ receptor al acestei percepţii impuse. Atunci când un om are de-a face cu angoasa cel mai adesea va recurge la mecanismul de refulare, care în acest context, nu înseamnă altceva decât devierea atenţiei de la acestă percepţie a stimulului angoasant. Dar acest lucru nu face decât să susţină angoasa, iar de data asta am în vedere angoasa individului şi nu a unui personaj colectiv.

Pe scurt, ideea acestui text este aceea că telejurnalul era un filtru de focalizare a angoasei de castrare a unei triade schematice, dar foarte reale: televizunea, naţiunea şi conducătorul. Mecanismul prin care acest joc angoasant este pus în scenă este atenţia.

Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


*

Un comentariu

  1. Dupa revolutie, in radio, angoasa de castrare a ramas prezenta intra-institutional sub forma vizei. Cu alte cuvinte, un redactor nu putea sa realizeze o emisiune fara ca aceasta sa nu-i fie controlata in prealabil de un superior. Increderea in capacitatea redactorului de a fi conform cerintelor se excludea din start. Un soi de infantilizare dublata de incercarea de a controla totul, daca se poate. Nici acum lucrurile nu sunt perfect ok, la 23 de ani...

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!