Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Demersul terapeutic în cele 1001 nopţi ale sufletului

marți, 28 mai 2013



Nu o să încep cu poveştile Şeherezadei care a intuit această enigmă a crimei. Nu o să continui nici cu povestea lui Oedip, a cărui ghicitoare aducătoare de crimă şi incest Freud a încercat să ne-o explice. Nu, o să încep cu o alegorie a sinelui pe care ne-o propune Anti-Climacus:

În poezie, catastrofa (presupunând poetice că persoana ar fi, de pildă, rege sau împărat) ar putea fi în anumite condiţii aranjată astfel încât confidentul să fie ucis de erou. Ne-am putea imagina un astfel de tiran demonic care ar simţi nevoia de a vorbi cu cineva despre chinul său şi ar consuma în acest scop, în mod succesiv, o serie întreagă de oameni; căci să devii confidentul său ar fi moarte sigură: odată încheiată mărturisirea tiranului, el ar fi ucis. Sarcina poetului ar fi să prezinte cum ar fi rezolvată în acest mod contrdicţia chinuitoare a unui om demonic, contradicţie manifestată între faptul de a nu se putea dispensa de un prieten apropiat şi neputinţa de a avea unul.

De ce anume să pui relaţia terapeutică în astfel de termeni? Nimeni nu are o astfel de percepţie a terapiei în termeni de catastrofă, ucidere, tiran sau rege. Singurul termen utilizabil din această alegorie ar fi acela de confident.

O să plec exact de la acest termen de confident pentru a încerca să demonstrez că această alegorie nu este una chiar întâmplătoare şi nejustificată. Confidenţa presupune o relaţie de doi, cu un celălalat care poate fi un grup sau un individ. O să iau în considerare doar relaţia dintre doi indivizi, fiind situaţia tipică a unei întâlniri terapeutice. Prima problemă care se ridică este aceea a faptului dacă poţi să faci o confidenţă unui celuilalt despre care nu ştii aproape nimic. Chiar dacă relaţia pe care o impune este una profesională. Însă cine este celăalat ca să fie în poziţia să pună întrebări despre tine? Despre cine eşti tu? Primul instinct îţi spune că te-ai născut ca o Maiestate în această lume şi nimeni nu poate face o lez-majestate fără să fie pedepsit. Iar pe vremuri lezarea năştea crima. Deschiderea narcisică faţă de celălalt aduce mereu riscul uciderii. Pentru că e mai uşor să discuţi despre suferinţa care îţi este cunoscută, decât despre sine unde gura îţi este legată în tainiţele uitării. Sinele nu îţi aparţine, suferinţa da.

În această primă fază relaţia bazată pe confidenţă este una strict între doi oameni. Precum relaţia dintre individ şi oglindă. O relaţie intimă în care ne narcisizăm reciproc. Însă există acele dimineţi în care oboseala şi suferinţa îşi spun cuvântul, şi atunci se întâmplă aceea ruptură între ceea ce vezi în oglindă şi ceea ce simţi despre tine. Ţi se impune ca o evidenţă ruptura dintre ceea ce se reflectă în oglindă, ceea ce ai constant în minte şi ceea ce eşti de fapt. Genul ăsta de ruptură aduce în prim plan gândul spargerii oglinzii, însă ar fi funcţional doar dacă ai fi doar tu şi oglinda, însă cum ai aflat că de fapt sunteţi trei, gândul şi actul reflex va fi acela de a evita imaginea din oglindă. Oglinda devine un obiect tabu, ce nu mai trebuie atins şi privit. În astfel de momente, oglinda este un confident ce riscă să fie ucis. Şi asta pentru simplul motiv că oglinda nu îţi permite recunoaşterea de sine. Când eşti o reflexie în trei (oglindă, ochii, minte), unitatea propriei tale subiectivităţi îşi pierde consistenţa. Regele află că crima este interioară. Poţi să te bârfeşti pe tine însuţi, dar nu poţi să-ţi fi confident. Nu poţi avea încredere în cel ce nici măcar pe sine însuşi nu se recunoaşte. Nici oglinda nu este un confident mai bun, pentru că nu este un confident pasional, este unul violent. Suferinţa şi angoasa devin singurele lucruri în care mai poţi avea încredere pentru că ştii sigur că eşti cel care le-a dat naştere. Nu ştii prin ce act de voinţă ai făcut acest lucru, dar ştii că îţi aparţin ca rezultat. Nu ştii nici măcar cât de mult a contribuit celălalt la această suferinţă. Ştii doar că suferinţa se numără în nopţi. Vindecarea, în numărul de nopţi în care te povesteşti celuilalt, oglinzii, confidentului.

Acest tip de discurs, aproape poetic, nu este unul care să poate fi considerat ca ajutând la înţelegerea a ceea ce se întâmplă în mintea unui om, atunci când vine vorba despre alegerea unui demers terapeutic. Însă, poate fi un discurs mult mai uşor de interiorizat. Însă ceea ce vroiam să subliniez prin acest text este faptul că niciodată în terapie nu vine o persoană, ci o suferinţă. În momentul în care "nucleul necomunicabil" al sinelui este atins, posibilitatea demersului terapeutic este ucisă. Şi asta pentru simplu fapt că pulsiunea de moarte, oricare ar fi forma acesteia, este un ucigaş tăcut. Iar vindecarea este posibilă pentru simplul fapt că mintea noastră nu este unitară, ci este capabilă să se structureze în trei instanţe relativ diferenţiabile. Astfel, ne putem percepe pe noi înşine şi putem relaţiona cu un celălalt.

Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!