Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Filosofii nu respectă termenele-limită!

vineri, 17 mai 2013



În 1960 Adolf Eichmann, fost Obersturmbannführer-SS şi responsabil logistic de exterminarea în lagărele naziste a şase milioane de evrei, este capturat de Mossad în Argentina şi transportat în secret în Israel. Aflată de două decenii în America, Hannah Arendt se autopropune marii publicaţii The New Yorker în calitate de corespondent de presă la proces. The New Yorker acceptă, nu fără ezitări, iar marele filosof asistă la judecata criminalului de război. Activitatea sa jurnalistică lasă de dorit (aşa cum anticipase, de altfel, una dintre responsabilele la vârf ale publicaţiei:
Filosofii nu respectă termenele-limită!),
 dar gânditoarea Hannah Arendt este, în schimb, efervescentă.

Va studia munţii de dosare ale procesului şi îşi va cristaliza argumentele într-o carte care rămâne o referinţă, dar care în epocă a făcut valuri şi i-a adus grave acuze şi chiar ameninţări cu moartea. Eichmann la Ierusalim. Eseu despre banalitatea răului încearcă să dea seama, foarte scrupulos documentat, de altfel, cu date şi cifre, despre abisalul clivaj dintre grozăvia "soluţiei finale" orchestrate de Eichmann şi caracterul complet anonim, mediocru al caracterului personajului - un "nimeni", cum îl caracterizează Hannah Arendt. Va fora după această sintagmă care face carieră până astăzi, "banalitatea răului": răul cel mai mare, răul esenţial este produs în zilele noastre nu de monştri spectaculoşi, ci de omul obişnuit care refuză să fie cineva, o persoană, o opţiune.

Scandalul în epocă a pornit de la faptul că Arendt (ea însăşi evreică şi ea însăşi evadată dintr-un lagăr de refugiaţi) susţine existenţa unei conivenţe între conducători de comunităţi evreieşti din Europa şi exterminatorii nazişti, lipsa unei rezistenţe a acestora, care, deşi nu ar fi schimbat o situaţie imposibilă, ar fi putut, spune Arendt în film, să amelioreze întrucâtva condiţia victimelor. Uşor de anticipat (nu şi de către Arendt!), o asemenea teză a provocat revolta şi indignarea dureroasă a mediilor evreieşti şi nu doar (ceea ce face Arendt este să învinovăţească victimele, va nota responsabila editorială de la The New Yorker). Arendt va fi acuzată de lipsă de sentimente, iar vechi răni se vor redeschide - cu deosebire aceea a istoriei legăturii intelectuale şi amoroase din trecut a lui Hannah cu profesorul ei, Martin Heidegger, concesiile şi adeziunile dubioase la regimul nazist ale marelui filosof fiind de-acum cunoscute.

Este greu de stabilit de partea cui a stat dreptatea, dacă una va fi fost aceea, dincolo de adevărul factual. M-a frapat însă repetata alegaţie cu privire la lipsa de sentimente şi de afect în argumentaţie ale lui Arendt, un om foarte franc, dar altfel extrem de afectuos cu prietenii. Şi am făcut racord (sau asociaţie liberă) de curând cu ideea de "psihanaliză critică" a lui Bogdan, din cel mai recent articol al său, bine argumentat, perspicace şi la drept vorbind aşezând accente foarte necesare - întrebându-mă cu privire la condiţiile de posibilitate ale acestui concept. Îi propusesem mai înainte lui Bogdan, paginându-i articolul, conceptul deja existent (şi operant în literatură) de "critică psihanalitică", deşi îmi dau seama că nu se suprapune decât foarte parţial peste psihanaliza critică şi că îi pierde acesteia din urmă originile din teoria critică. Dar procedasem la această sugestie întrebându-mă dacă un demers cum e cel al interpretării psihanalitice poate avea o componentă critică. Poate că da, dar cred că ar trebui să distingem întotdeauna şi prioritar, în această eventualitate, între psihanaliza clinică şi o psihanaliză socială ca discurs critic în sfera publică. În cazul lui Hannah Arendt, cred că putem vorbi despre o psihanaliză sui generis realizată în cartea sa despre banalitatea răului, dar pe o temă şi într-un fel în care această psihanaliză de for public trimite direct la traume foarte profunde. Ar fi, prin urmare, vorba despre o psihanaliză sălbatică în acest remarcabil efort intelectual. Sălbatică pentru victime. Dar creatoare şi novatoare în filosofia politică. Uneori este greu şi chiar traumatic de despărţit apele între cele două.

Filmul Hannah Arendt este un film de idei - şi din acest motiv de-a dreptul pasionant. Sub bagheta regizorală a lui Margarethe von Trotta, Barbara Sukowa o întruchipează pe Arendt, tot aşa cum în anii '80, condusă de acelaşi reputat regizor, a încarnat un alt mare temperament feminin al angajamentelor intelectuale şi militante, pe filosoful marxist asasinat Rosa Luxemburg. Misiune deloc uşoară, nici pentru regizoare, nici pentru actriţă: cum să transpui idei, pe ecran, fără a plictisi? După părerea mea, nu există în film nici un moment de plictiseală, iar ideile nu sunt vorbărie, ci articulează chiar o structură dramatică. În ceea ce o priveşte pe Sukowa, cred că privirea sa din multe secvenţe, ca şi mimica împietrită, concentrată spune, şi la propriu, şi la figurat, multe.

Hannah Arendt e un thriller ideatic despre natura răului şi trebuie văzut. Înainte sau după lectura cărţii despre banalitatea răului.

Pentru detalii, adeziuni, entuziasme - puteţi merge la pagina de facebook a lansării filmului în România.

Dorin-Liviu Bîtfoi

www.cafegradiva.ro

3 comentarii

  1. Interesanta ideea ca o psihanaliza salbatica ar putea fi novatoare pentru filosofia politica. E bine stiut faptul ca filosofii au o minte analitica si "despica firul in patru", iar daca au si alte instrumente ajutatoare la dispozitie (cum ar fi conceptele psihanalitice, cele care au rezistat criticii lor pertinente, ma gandesc)atunci rezultatele pot fi spectaculoase.
    Abia astept sa vad filmul, recenzia e incitanta.
    D.

    RăspundețiȘtergere
  2. De acord cu distinctia intre psihanaliza clinica si cea sociala. "Banalitatea raului" poate sa fie vazuta din perspectiva critica ca o incercare de a gandi in relatie psihologicul si socialul. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca un caz de patologie individuala poate fi discutat ca un caz de patologie sociala. Eichmann nu mai este monstrul absolut, sadicul care omoara vieti cu placere, ci este un birocrat care executa ordine fara sa gandeasca si este implicat in crime care sunt normalizate. Aici vad eu potential pentru o interventie critica.

    In acelasi timp, problema cu "banalitatea raului" dupa mine este ca presupune o distinctie, adica totalitarism vs. democratie, care nu functioneaza asa simplu. Eichmann este reprezentantul totalitarismului si e "rau" in sens politic, ca opus unei democratii in care nu ai genul asta de "banalitatea a raului." In Statele Unite in timpul lui McCarthy multi oameni au facut puscarie pentru ca au fost identificati ca opozanti ai regimului si si-au pierdut slujba. Astazi, multe drone ucid civili care sunt implicati in conflicte. Dupa mine, termenul lui Arendt a facut cariera in America tocmai pentru ca s-a bazat ideologic pe ideea ca nu gasesti "banalitatea raului" in democratii.

    Altfel, sunt curios asa vad filmul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar din punct de vedere al psihologiei sociale, Eichmann nu devine oare reprezentantul "banal" al
      unei societati monstruoase, iar el sa fie "judecat" mai degraba din punct de vedere al conformismului omului de rand la autoritatea unei societati bolnave?
      Celebrul experiment al lui Milgram a aratat tocmai acest fapt: 65% din oameni sunt gata sa-si calce principiile morale pentru a asculta de forul superior.
      D.

      Ștergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!