Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cum se face psihanaliza critica: despre victimizare

miercuri, 26 iunie 2013



Românii nu au disciplină, nu au consecvenţă. Sunt un popor suficient de iraţional sau prea mult iraţional. Aici semănăm cu grecii. Mie un grec mi-a spus odată: 
comunismul la noi nu mergea!
Aţi văzut că ei sparg, omoară, grecii sunt apucaţi. Românii sunt apucaţi din când în când şi pe urmă dorm, dorm liniştiţi, sunt răbdători, par indiferenţi, pasivi şi pe urmă iar îi apucă.

Una dintre obsesiiile mele a fost multa vreme cum se poate scapa de un anumit discurs al victimizarii legat de identitatea romaneasca. Cum orice cititor al textului de fata stie, romanitatea este asociata de multe ori, asa cum face Aurora Liiceanu aici, cu lipsa de consecventa, de disciplina ori de ratiune. Sau cu o pendulare intre izbucniri si somnolenta. La polul opus, discursurile care nu folosesc victimizarea trec de partea unui narcisism strident, care devine de multe ori nationalist. Discursurile nationaliste sunt de obicei ale grandiozitatii, ale marimii, ale fortei interne care vine dintr-o identitate asigurata si plina. Identitatea de roman e in nationalism fara vina, rusine sau riduri. Victimizarea si grandiozitatea par sa mearga bine impreuna, ca un cuplu care se cearta in public in permanenta, si care aluneca usor de la insulte la iubire maxima. 

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Se poate scapa de conflictul asta puternic? Se poate iesi din stransoarea unui discurs atat de dominant si autoritar, care parca ne imbratiseaza pana la sufocare?

Un raspuns de tipul: 
pai asta este o ambivalenta patologica, e nevoie de o echilibru aici
nu m-a convins niciodata. Raspunsul asta, care ar veni de pe o pozitie psihanalitica matura, ar intelege astfel ca ritmul asta al victimizarii si iubirii e pagubos. In consecinta, am putea visa la un tip ideal, sau la o imblanzire a conflictului, care l-ar face mai putin acut si l-ar orienta catre o roman mai "normal", "mai civilizat", mai asemanator cu alte popoare, eventual cu germanii sau cu englezii sau cu americanii care nu traiesc in conflictul asta permanent.

Nu ma convinge o astfel de solutie pentru eu cred ca identitatile se formeaza in conflict (sau, cum ar spune Freud, viata noastra psihica este conflict). Identitatile - fie ele de roman, american, proletar, barbat, femeie, feminist, heterosexual, gay - se formeaza ca urmare a unor reactii, a unui resentiment. Ca psiholog, Nietzsche m-a convins ca identitatile au la baza un anumita opozitie si ca ele reactiveaza durerea pe care se bazeaza opozitia.

Iata cum descrie Tracy Strong formarea identitatii la Nietzsche:
Identitatea… nu este alcatuita dintr-o componenta activa, cat este o reactie la ceva ce vine din afara; actiunea in sine, odata cu inevitabilele calitati auto-afirmative, trebuie sa devina ceva rau, cat timp este identificata cu acel lucru fata de care cineva reactioneaza. Dorinta de putere a moralitatii de sclav trebuie in permanenta sa reafirme ceea ce defineste sclavul: durerea pe care el o sufera pentru ca traieste. De aici, orice incercare de a scapa durerii nu va rezulta decat in reafirmarea structurilor dureroase [care i-au dat nastere].

Din ideea lui Nietzsche se poate intelege ca identitatea de roman s-a nascut ca urmare a unei suferinte istorice, si ca a fost mobilizata ca o reparatie. Identitatea de roman s-a format ca un pansament prost aplicat la dureroasa lipsa de recunoastere a unui grup social. Identitatea de roman, asa cum ea a evoluat in secolul al XIX-lea, a devenit o cale de afirmare a unui potential si a anularii unei suferinte. Insa, pentru ca e o formatie reactiva, identitatea nu face altceva decat sa prelungeasca durerea, sa o faca permanenta, sa o produca ca pe parte inerenta a afirmarii ei. Solutia asta de mijloc, a echilibrului identitar, ignora ca in chiar procesul ei de formare identitatea produce suferinta, odata cu un conflict intre victimizare si narcisism extrem.

Ce-i de facut? Daca chiar identitatea de roman este produsa in suferinta, daca ea de fapt produce durere - prin chiar natura formarii ei istorice - inseamna ca suntem condamnati la o suferinta pe care o producem inconstient?

O solutie care ma multumeste usor, din cate am inteles teoretizata de profesorul Vasile Dem. Zamfirescu, ar fi canalizarea agresiunii in forme productive. Daca identitatea de roman e marcata de conflicte, atunci ea trebuie canalizata inteligent in actiune colectiva. In loc de o suferinta brutala, am avea astfel o reducere a conflictului si o investie buna a unor pulsiuni lasate sa alerge de capul lor. Ca bun psihanalist, VDM intelege ca ce se poate face este o reducere a tensiunii si o re-orientare a unui identitati marcate de stigma.

Unde cred ca ma despart de solutia asta este ca re-orientarea conflictului nu va ataca la radacini, in formarea ei, problema identitatii. Poate sa o faca mai putin acuta, mai putin extrema, dar conflictul se pastreaza si ramane dureros. "Romanul", ca identitate, va fi articulat public si va produce suferinta - in permanenta comparatie cu alte natiuni, fie ele mai bune sau mai proaste.

O alta solutie la care ma gandesc si care mi se pare o cale interesanta teoretic este ideea profesoarei Wendy Brown. Brown sugereaza ca problema identitatii politizate - gandeste-te la "roman" - este bazata pe excludere si este hranita de umilinta si suferinta impusa de neputinta. Identitatea de "roman" va fi mai degraba inclinata sa reproseze si sa pedepseasca decat sa gaseasca moduri de producere a unui actiuni care afirma, si nu neaga.

Solutia lui Brown, care mi se pare interesanta, este abandonarea limbajului "eu sunt roman", "noi suntem romani" – cu accentul lui defensiv pe identitate si fixitate - si inlocuirea cu limbajul creatiei, ori al dorintei. Pentru ea, problema este ca exista un moment de dinainte de rana identitara, unul in care "a vrea" ori "a dori" pot sa intervina ca un moment de afirmare, si nu unul al suferintei. Daca identitatea de "roman" este produsa de resentiment, atunci un limbaj al dorintei si asteptarii ca in viitor altceva sa se produca ar anula impasul unei identitati neputincioase.

Ce ar insemna asta? Ma intorc la interviul cu Aurora Liiceanu. In loc de limbajul identitar pe care il foloseste, ea ar spune asa: 
Oamenii de langa mine actioneaza mai degraba fara disciplina si fara consecventa. Eu imi doresc altceva. Eu imi doresc sa am vecini cu care sa pot construiesc ceva impreuna. Eu imi doresc colegi cu care pot sa cresc si sa ma dezvolt intelectual si ca om. Imi doresc oameni politici care sa imi dea senzatia ca sunt de incredere.

In loc ca "romanul" sa blocheze posibilitatea de actiune prin reproducerea ranii, Liiceanu ar folosi un limbaj al creatiei. Cu alte cuvinte, intalnirea intre doi sau mai multi oameni (romani ori altceva) ar fi reorientata catre posibilitati si explorarea unor lucruri noi, decat inspre articularea suferintei identitare. Nu stiu inca cat ma convinge Wendy Brown, dar cred ca e un punct de plecare pentru a inceta sa producem suferinta in permanenta, atunci cand vorbim de ceea ce fac "romanii".

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.
DE ACELAŞI AUTOR



Toate articolele acestui autor

*

2 comentarii

  1. Solutia Brown mi se pare preferabila celei a lui VDZ, pentru ca ea propune un fel de a ne vedea si gandi anterior comparatiei (sursa a rivalitatii fara solutie).

    Oare e atat de greu sa putem gandi in afara eternei invidii care produce atata resentiment si rusine? Brown zice ca da, imi doresc s-o cred.

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos, de acord. E nevoie de echilibru şi obiectivitate. Este nevoie de a scăpa de complexul de a fi român, înainte de orice.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!