Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Vină, sinucidere şi imposibilitatea actului

marți, 25 iunie 2013



Acest articol este dezvoltat în urma ideilor pe care Bogdan Popa le-a elaborat în textul său "Despre vina, plagiat...". Una dintre premisele de la care pleacă este aceea că vinovăţia se elaborează undeva la întâlnirea dintre psihic şi social. Vina nu mai poate fi înţeleasă doar ca un afect intrapsihic.

Dacă urmărim cu o minimă atenţie, o să vedem că viaţa societăţii româneşti actuale nu mai are o pârghie prin care să declaşeze acest afect la nivel de individ. Nu mai există nici un fel de structură sau reguli sociale legate de acest afect. Urmele vinovăţiei le mai putem vedea atunci când folosim metroul sau suntem în trafic, dar şi aici vinovăţia este deformată prin clivaj, în furie şi agresivitate. Acest model este vizibil şi la nivelul clasei politice unde avem acelaşi model de funcţionare unde vina a fost înlocuită cu mecanismul metonimic al puterii de tip sado-masochist. Acest model s-ar traduce cel mai simplu prin vorbele:
Mi-ai tras-o, ţi-o trag şi eu ţie!
Acest mecanism substitutiv face vinovăţia şi sinuciderea imposibile. De altfel, sistemul nostru politic nu are parte de astfel de evenimente în care cineva să-şi asume vinovăţia sau să performeze un act suicidar. Vina, în mod voluntar este aruncată asupra întregii societăţii care nu este capabilă să ofere un astfel de mecanism regulator. Societatea românească, în întregul ei, este percepută ca fiind responsabilă pentru această incapacitate. Individul politic este astfel disculpat şi poate să devină din ce în ce mai agesiv în mecanica sa sado-masochistă care îi produce atât de multă plăcere.

Totuşi, există un eveniment politic ce se reclamă ca un act de sinucidere şi de asumare a responsabilităşii şi vinovăţiei. Aici mă refer la tentativa de sinucidere a domnului Adrian Năstase. Motivele personale ale acestui act îmi rămân necunoscute, însă feed-back-ul oferit de societate este unul care lasă puţine zone obscure. Reacţia societăţii a fost una fie de indiferenţă la acest act, fie de ridiculizare. Aici nu văd decât acelaşi mecanism sado-masochism instaurat între individ şi societate. Actul respectiv nu a fost perceput decât în cheia sfidării şi a ignoranţei, ca o reflexie a dorinţei de a ucide un individ politic vulnerabil. Astfel, dinamica relaţională dintre individ şi societate este una de tip parano-schizoid, în fundal reliefându-se spectrul traumei, al unei relaţii abuzive între societate şi individ. Din punctul meu de vedere societatea, grupul, ar trebui să permită individului să-şi construiască un aparat psihic cu care să poată înţelege atât realitatea intrapsihică, cât şi pe cea a grupului în care funcţionează. În cazul specific al societăţii româneşti în care relaţia sado-masochistă mi se pare dominantă, indivizi promovaţi de societate vor fi cei cu o funcţionare similară societăţii, pentru care vinovăţia şi sinuciderea sunt acte imposibil de jucat. La rândul ei, societatea va fi o oglindă abuzată continuu, în virtutea perpetutării unei relaţii vicioase. Restrângând aceste afirmaţii la cazul domnului Adrian Năstase, grupul său de apartenenţă, cel politic, nu a fost capabil să ofere o structură semnificantă pentru acest gest. Grupul a făcut acest gest să apară ca unul lipsit de sens politic, nefiind decât un gest personal. Presa a ridiculizat acest gest personal pentru că astfel avea puterea de a elimina un individ de-politizat. Fără nici o urmă de vină, acesta a fost evacuat din mediul politic. Sinuciderea a devenit astfel o ucidere prin inaniţie. Greva foamei fiind singura formă românească de sinucidere căreia societatea poate să-i dea un sens.

La nivelul societăţii, dincolo de practicile de ridiculizare şi de agresivitate difuză, poate fi mai bine înţeleasă prin acel comportament de "a trage spuza pe propria turtă". Acest model de funcţionare reflectă psihopatologia de acumulare compulsivă a hoarder-ului. Comportamentul vizibil al acestei patologii sociale se traduce prin faptul că acumulăm bunuri, diplome, etc. Aceste bunuri nu sunt acumulate în perspectiva utilităţii lor, ci doar ca însuşire a unui bun social în defavoarea celuilalt. Acest comportament este traducerea unei lăcomii ce nu poate fi niciodată satisfăcută. Frica de a sărăci se transformă în furt şi înşelăciune. Societatea se reflectă individului prin sărăcie, sustrăgându-se unei relaţii sănătoase. Vina devine doar un mecanism de evacuare agresiv, sinuciderea doar un act ridicol şi fără sens pentru grupul de apartenenţă.

Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


*

4 comentarii

  1. Poate explici un pic care e legatura intre vina si tentativa de sinucidere. Este cea din urma declansata de vina? Sau dimpotriva, neasumarea vinii duce la suicid? Sau poate ambele sunt valabile in acealasi timp? Sau nu vezi nici o cauzalitatea aici? Nu imi e clar.

    Ce s-a intamplat cu A.N. este doar legat de vina? sau e legat de furie, neputinta, rusine?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. In "Capra cu trei iezi", lupul aseaza in fereastra capetele zambitoare ale mieilor pe care tocmai i-a macelarit. Cam asa ni se prezinta noua, in spatiul public, problematica morala: cinic-sadic-ipocrit si mai ales, parodic! Cutare grangur e cutreierat subit de considerente morale, isi permite luxul unei constiinte culpabile si al ispasirii prin sinucidere parodica: se impusca in ...fular(sau basca).
      Altzi mahari flutura demonstrativ mainile incatusate pentru a parodia suferintza terfelind-o
      Si aceasta pedagogie sociala mutilanta e aprobata prin tacerea vinovata a bisericii.

      Ștergere
    2. Faza cu "tacerea vinovata a bisericii" de unde vine?

      Ștergere
  2. Modelul pe care l-am avut în minte atunci când am făcut interpretarea este acela al jocului Fort-Da pe care îl prezintă Freud în Dincolo de Principiul plăcerii. Ideea acestui joc constă în aceea că o experienţă trăită pasiv este recuperată ca sens, în mod retroactiv, prin jocul cu mosorul, care reflectă dominarea activă a experienţei trecute. Transpun acest joc în relaţia dintre individ-grup. Iniţial, grupul aduce o acuză de vinovăţie, pe cale juridică. Aceasta ar reprezenta experienţa trăită pasiv a lui A.N., experienţă care ar trebui să fie una a vinovăţiei. Dominarea activă a experienţei ar fi tentativa suicidară. Însă, în cazul ăsta mă refer şi la un al treilea moment în care această trăire este întâmpinată prin lipsa de reacţie a grupului de apartenenţă şi prin reacţia de ridiculizare a presei. Aceste reacţii ulterioare m-au determinat să trag concluzia că A.N nu a putut avea o trăire a vinovăţiei, pentru că acuzaţiile juridice aduse de grup aveau un cu totul alt sens. A.N se găseşte astfel într-un spaţiu vid al trăirii, iar actul suicidar nu este decât un act mecanic care reflectă atât anularea gândirii, cât şi evacuarea angoasei ca trăire.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!