Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Monoteismul si limbajul violentei

vineri, 9 august 2013



Jan Assmann, Monoteismul si limbajul violentei, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, 2012

Jan Assmann, un recunoscut teoretician al memoriei culturale, încearca în volumul Monoteismul si limbajul violentei sa identifice cauzele asocierii, strict în cadrul procesului de "rememorare", a unui anumit tip de perceptie religioasa – monoteismul exclusiv – cu un fenomen pe cât de comun, pe atât de controversat – violenta. Într-o lume relativista, care are, concomitent, pretentia ca a depasit etichetele de bine si rau si ca poate sa induca oamenilor o întelegere morala a lumii (dincolo de religiozitate, fie ea teologica sau seculara), violenta nu-si gaseste o pozitie cât de cât coerenta, de o parte sau de alta a acceptabilului. Ca sa ne referim doar la spatiul occidental, putem identifica în pace un ideal aproape general recunoscut si putem simti determinarea cu care sunt condamnate actele violente care fac parte din istoria continentului. Dar putem observa totodata o anume indulgenta fata de cele care caracterizeaza prezentul în spatiul extra-occidental si o încercare de a empatiza, chiar si cu cei care îsi fac din europeni dusmani tratându-i ca atare, în numele principiilor civilizate de a întelege, de a nu judeca.

Pornind de la ideea ca 
nu trecutul, ci forma în care îl rememoram ne împinge la actiune si ne ghideaza, 
Assmann cauta cauzele instrumentalizarii violentei în scopuri religioase, întorcându-se la textele canonice, la felul în care rememoram "saltul cultural", revolutionar, pe care l-a reprezentat nasterea monoteismului. El gaseste, drept cheie centrala de întelegere a cauzelor istorice si culturale, o porunca pe care credinciosii monoteisti se obliga sa o respecte si care ajunge sa defineasca, apoi, tipul lor de sensibilitate religioasa –
Sa nu ai alti dumnezei!
Implicatiile acestei prime porunci pe care Dumnezeu o impune poporului sau sunt mai multe si mai complexe decât suntem obisnuiti sa credem. Dumnezeul monoteist este, în consecinta, un partener al omului în particular si al creatiei sale în general, în ideea pe care o sugereaza metafora casatoriei. El 
se raporteaza pasional la lume, 
pretinde fidelitate, este gelos atunci când observa ca îi este periclitat statutul si ameninta cu pedepse, inducând o stare permanenta de frica de ispite. Nu vrea doar sa fie recunoscut ca unic, cât vrea ca pseudo-dumnezeii ce îsi pot face simtita prezenta în aceasta lume sa fie demarcati si exclusi.

Cel putin în cazul crestinismului, în ultimele secole, s-a creat un transfer între aceasta prima porunca, definitorie pâna atunci pentru raportarea credinciosului la Dumnezeu si la lume, si ultima porunca din decalog, cea care se refera la iubirea fata de aproape. În acest sens, obisnuiti sa privim folosindu-ne de viziunea epocii noastre, este greu sa întelegem un spirit religios care pune pe prim-plan altceva decât bunatatea, întelegerea, moralitatea în sensul ei areligios-legalist. Dar încercând sa întelegem spiritul religios fara sa îl privim din interior, fara sa întelegem mai întâi imperativul categoric al excluderii celorlalti dumnezei, nu avem cum sa ajungem la adevaratele ratiuni pentru care credinta monoteista s-a format în felul în care s-a format. Ajungem sa privim limbajul violentei, de exemplu, doar cu dezgust, cu surprindere si sa îl repudiem sub eticheta fundamentalismului, considerând ca diagnosticul a rezolvat deja problema întelegerii fenomenului. Assmann se plaseaza si el, când face anumite comentarii, pe pozitia subiectiva a modernului obisnuit cu primatul iubirii fata de aproape, care se lasa frapat de o desfasurare a evenimentelor, în fond logica.

Monoteismul exclusiv aduce cu sine ceva nou si revolutionar, ceva ce nu întâlnim în politeism sau în monoteismul inclusiv (evolutia politeismului înspre principiul 
toti dumnezeii sunt unul), 
si anume angajarea totala a vietii individului din care apar, deductiv, zelotismul si chiar martiriul. Aceasta inovatie deriva tot din principiul-cheie 
sa nu ai alti dumnezei, 
presupunând forma absoluta de recunoastere a celui unic si de excludere a celorlalti, fie ei materializati sub forma de zei sau sub forma de patimi. Scriptura este de tip performativ (nu doar informativ), vrea sa reglementeze toate aspectele vietii credinciosilor si trebuie "scrisa în inimi", toti au obligatia de a o cunoaste si de a o interioriza în cel mai înalt grad posibil. Reactia violenta la orice intruziune pamânteana care doreste sa deturneze individul de la un angajament total apare ca o forma de aparare. Limbajul violentei este arma pe care o are credinciosul la îndemâna ca sa-si apere stilul de viata de pe o pozitie de egalitate cu cei care atenteaza la el pentru a-l laiciza.

Dar în lipsa credintei într-un factor atât de înalt ca un Dumnezeu unic, apararea violenta îsi pierde aura de legitimitate devenind o barbarie. De aici si absurditatea religiilor seculare, a ideologiilor si a utopiilor politice, care îsi împrumuta limbajul din monoteismul exclusiv fara însa a reusi sa înlocuiasca cu altceva motivul profund al existentei acestui limbaj.

Assmann remarca, printre cauzele receptarii semnificative a violentei, ideea de convertire. Convertirea este, atât prin natura, cât si prin implicatiile ei, un factor puternic catalizator al atitudinilor considerate extreme. O spun, de asemenea, si studiile realizate în vederea întelegerii fenomenului terorist, care arata ca printre cei mai dedicati musulmani, adepti ai viziunii jihadiste si capabili sa renunte la viata în atentate teroriste, se afla de multe ori convertiti. Iar explicatia nu poate sa fie departe de cea pe care o propune Assmann: acuzându-se pentru viata lor anterioara, când au fost orbiti de superficialitatea acestei lumi asa încât nu-l puteau vedea pe unicul lor Dumnezeu, convertitii se obliga sa gaseasca o solutie extrema, o pedeapsa suficient de grea încât sa compenseze, macar partial, pacatele de dinainte de revelatia divina. Convertitii retraiesc "mitul pesterii", ei cred ca vad pentru prima data, la lumina, lucrurile asa cum sunt ele, nu doar umbrele acelor lucruri, si sunt dispusi sa faca orice pentru a-si pastra luciditatea. Niciun mijloc uman posibil nu este gresit atunci când scopul este permanentizarea în dimensiunea cunoasterii adevarate, nici macar violenta. Iar, dupa cum remarca Assmann, perioada despre care vorbesc textele canonice este o perioada a unei revelatii colective, în care toti erau convertiti.

Desi procesul deductiv al autorului leaga aproape inseparabil monoteismul de limbajul violentei, pozitia din finalul lucrarii sale e una optimista. Jan Assmann crede ca, daca începuturile monoteismului apar prezentate în termeni violenti, nu înseamna neaparat ca o atitudine religioasa corecta, în prezent, este si una violenta.

Monoteismul si limbajul violentei este o cercetare interesanta, oarecum atipica, si i se poate atribui, pe lânga rolul de a explica, si pe acela de a trezi curiozitati intelectuale în sfera teologiei.


Maria Măgurean

Preluat din Cultura
www.cafegradiva.ro

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!