Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

A fi nemuritor... ce coşmar!

miercuri, 14 august 2013



S-a promovat mult timp ideea nemuririi sufletului (ca orice concept are şi ea o istorie, cum arată Erwin Rohde în Psyché)... A fi nemuritor... ce coşmar! Fie soarta de nemuritor va fi excepţională, iar tu vei trăi printre oameni din ce în ce mai tineri ca tine... un străin, un alienat... din ce în ce mai alienat... fie drogul sau farmecele nemuririi vor atinge pe toată lumea, şi o plictiseală monstruoasă ne va cuprinde pe toţi... experienţele pe care le poate oferi viaţa nu sunt nelimitate... nemuritorul (sau chiar cel ce ar trăi foarte mult, 200 de ani, să zicem) ar intra într-o repetiţie nesfârşită, forma supremă a blazării.

În loc de înmormântări, în timpul cărora principalul interesat nu e prezent decât prin învelişul pământesc – la dépouille (o prezenţă-absenţă insuportabilă) – ar trebui să existe ceremonii de adio între cel-nu-încă-defunct şi cei ce rămân... pentru ca o asemenea despărţire să aibă loc, ar trebui ca insul să-şi aleagă momentul sinuciderii. Aici s-ar exercita supremul discernământ... Murim sau prea devreme, sau prea târziu... fără să fi epuizat fericirea de-a fi (cu sine, cu ceilalţi), sau, dimpotrivă, târând cu noi insuportabilul.

Magna Ars ar trebui să fie să pui capăt vieţii tale în momentul precis când a devenit o povară, când prezenţa ta este o povară pentru ceilalţi. Mentalităţile ar trebui modificate în aşa fel încât suicidul unui bătrân să devină o ceremonie înălţătoare, un rămas bun plin de gravitate şi de suavitate, ilustrând acea "ultimă etapă a creşterii" despre care vorbeşte Kübler-Ross.

Cultura noastră expediază multe comportări în clandestinitate. Printre altele şi sinuciderea. Atingem aici un tabu fundamental: ştim că autosuprimarea tânărului, a adultului este efectul unei estimări greşite, o ieşire catastrofică dintr-o situaţie de criză. Cu totul altfel ar trebui considerată moartea voluntară a celui ce a atins capătul individuaţiei, o moarte socializată, admisă ca un final necesar şi o culminaţie a vieţii.

Dacă se va ajunge vreodată la această formă de înţelepciune este o întrebare la care nu putem răspunde, încă.

Ion Vianu

este psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*
Foto: Jacques-Louis David, Moartea lui Socrate

Un comentariu

  1. Ar trebui să trăiască cineva mai mult de 200 de ani ca să avem dovada experimentală că se ajunge la blazare după vârsta aia.
    Mie îmi vine greu să cred că poți să ajungi vreodată să nu te mai intereseze nimic și să nu mai fii impresionat de nimic.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!