Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Omul fara însuşiri in Doctor Faustus

marți, 17 septembrie 2013



Unul dintre romanele care au la bază mitul faustic este şi cel al lui Thomas Mann, Doctor Faustus. Adrian Leverkun, personajul principal al romanului, este asemeni protipului lui Faust, un erou dotat cu inteligenţă, dar care nu este niciodată mulţumit de ceea ce poate studia, nu manifestă nici un interes special pentru un domeniu anume, cu toate că dovedeşte o foarte mare inteligenţă şi capacitate de a studia cu mare uşurinţă.

Această nehotărâre a lui pare să amâne chiar capacitatea genialităţii sale, el menţinându-se într-o stare de latenţă, una a posibilităţilor.

Căutarea sa îşi poate găsi analogia în lungul şir de semnificanţi care nu poate niciodată explica semnificatul, întotdeauna rămânând ceva care nu se arată; ceea ce leagă acest şir de semnificanţi fiind tocmai lipsa. Astfel se poate explica nemulţumirea pe care o simte faţă de tot ceea ce studiază. Cu toate că deţine o inteligenţă uimitoare şi studiază cu o foarte mare uşurinţă, el nu este satisfăcut de nici unul dintre domeniile studiate, nimic nu îi poate stârni entuziasmul şi de aceea toate sunt tratate cu indiferenţă.

Adrian Leverkun intra în tipologia "omului fără însuşiri"; originea acestei tipologii se află în "omul din subterană" dostoievskian.

Fiecare erou inspirat de figura lui Faust doreşte să dobîndească ceva care îi depăşeşte simpla condiţie. Toţi fauştii doresc într-un anume fel "Cuvântul" creator, ceea ce e inaccesibil, şi nu se multumesc doar cu obiecte parţiale.

O dorinţă nu poate fi niciodată împlinită, idealul ei fiind juisarea pentru că nu rămâne nici un rest.

Conceptul lacanian de "lipsă" este întotdeauna legat de dorinţă. Această lipsă determină apariţia dorinţei. Fundamentală este absenţa obiectului; noţiunea de "obiect" nu există până în momentul în care are loc complexul de sevraj realizat prin înţărcare. În inconştient, pierderea sînului devine analogul lucrului în sine pe care niciodată nu l-am avut, astfel pe locul lipsei se poate pune o reprezentare şi toate obiectele vor încerca să astupe această gaură.

Dorinţa implică o forţă continua, fiind nucleul existenţei umane. Atunci când Lacan vorbeşte despre dorinţă, este vorba despre dorinţa inconştientă.

Cererea, nevoia şi dorinţa nu sunt echivalente. Cererea are două funcţii: articulare a nevoii şi cerere de iubire; dorinţa nu este nici una din acestea două, ea este tocmai diferenţa care rezultă în urma scăderii din nevoie a cererii de iubire.

Psihoterapeut bun Bucuresti - cum il gasesti

Incompatibilitatea dintre dorinţă şi limbaj conduce spre neputinţa articulării complete a dorinţei în limbaj. Cu toate că adevărul despre dorinţă este prezent într-o anumită măsură în toate limbajele, nici unul nu poate exprima dorinţa fară să rămînă un rest care să îl depăşească. Nevoia poate fi satisfăcută şi ea încetează să motiveze subiectul până când apare o nouă nevoie, dorinţa nu poate fi niciodată satisfacută. Realizarea dorinţei constă în reproducerea dorinţei ca atare. Obiectul acesteia este permanent amînat, de aceea dorinţa este o metonimie.

În cazul lui Leverkun am vazut ca nimic nu poate sa se puna în aceasta lipsa, nimic nu îi stîrneşte entuziasmul pîna în momentul în care îşi descoperă pasiunea pentru muzică. Dorinţa lui va fi direcţionată înspre perfecţiunea şi grandoarea creaţiei muzicale, îşi doreşte o muzică care să depăşească posibilitatea realului, nu se poate mulţumi cu un obiect parţial.

Adriana Bun

este masterand in cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!