Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sărăcire afectivă şi degradare psihică în ultimul film al lui Béla Tarr

joi, 19 septembrie 2013



Regizorul ungur Béla Tarr îşi anunţa retragerea din lumea cinematografiei odată cu lansarea ultimei sale producţii, The Turin Horse, în 2011. Un film în care imaginile-timp (Deleuze) sunt esenţiale construcţiei procesului cinematografic; imaginile-mişcare sunt estompate şi aproape nesemnificative pentru discursul filmului.
Retragerea reală anunţată de Tarr se traduce în film tot printr-o retragere, de tip autist, a singurului cuplu uman prezent în film, un tată şi o fiică ce-şi duc traiul într-un ţinut auster. Motorul acestui cuplu este calul aflat în posesia lor, un cal ce le asigura supravieţuirea (fizică şi mentală). Într-o zi, calul se îmbolnăveşte şi refuză să mai muncească şi să mai mănânce. Acesta este începutul agoniei personajelor, o agonie statică orchestrată în permanenţă de o coloană sonoră funebră şi repetitivă. Aproximativ 30 de cadre în două ore şi jumătate sugerează o deconstrucţie a creaţiunii [biblice] - acţiunea se scurge în şapte zile - care culminează cu anihilarea [afectivă] totală. Dacă timpul creaţiunii înseamnă facerea unui lumi cu sens în care "toate erau bune", timpul deconstrucţiei creaţiunii este unul al diminuării sensului pas cu pas, până la anularea lui completă. Suferinţa calului şi implicit a celor două personaje m-a dus cu gândul la suferinţa întâlnită într-o dezorganizare psihică severă, o degradare de tip psihotic. 

Această linie de interpretare este sugerată chiar de regizor, în deschiderea filmului. Filmul se clădeşte pe o legendă care întruchipează debutul bolii psihice a lui Nietzsche. Acesta întâlneşte pe străzile din Torino, Italia, într-una din zilele anului 1889, un vizitiu care-şi bătea calul cu cruzime. Legenda spune că marele filosof s-a agăţat plângând de gâtul calului, acest moment constituind începutul căderii nervoase din care Nietzsche nu s-a mai recuperat nicicând.

În acest context, al degradării, putem reconstitui drumul unei psihoze. Odată cu evenimentul-declanşator, îmbolnăvirea calului, personajele se îndreaptă către o deteriorare continuă şi progresivă. Viaţa lor este lipsită de comunicare, sărăcirea afectivă emersând în nişte ritualuri ce ţin mai degrabă de supravieţuirea la limită decât de reacţiile compulsive ale unor obsesii: mersul către grajdul calului, mersul la fântână după apă, hrana e întotdeauna aceeaşi - nişte cartofi -, preparată şi mâncată în acelaşi mod în fiecare zi, ritualul îmbrăcării şi dezbrăcării, acelaşi zi de zi, seară de seară. Desigur, aceste ritualuri în sine nu vorbesc despre vreo degradare psihică. Sunt ritualuri obişnuite pentru fiecare fiinţă umană. Ceea ce dă însă nuanţa patologică este faptul că aceste ritualuri sunt singurele acţiuni desfăşurate de către personaje. Mai mult, sunt acţiuni care nu suferă nicio schimbare, ele repetându-se la nesfârşit. Sunt acţiuni ce trădează o rigiditate aproape de psihopatologie. Platitudinea vieţii personajelor scoate la iveală o afectivitate la fel de plată, lipsită de culoare, în alb şi negru (aşa cum este filmat şi filmul), nepopulată emoţional, sărăcită. 

Spectatorul este confruntat cu un timp şi spaţiu în care percepţia acestor două dimensiuni este deformată din cauza lipsei de stimuli senzorio-motori. Furtuna puternică de vânt, un alt element definitoriu în film, este un simbol al dezorganizării masive şi accelerate. Calul este pierdut, totul este pierdut. Asta în film. Pentru că în spatele cortinei, o întâmplare din culise face să mijească primele raze de lumină: regizorul dezvăluie într-un interviu experienţa alegerii calului în filmul său:
Când ne-am gândit la alegerea calului pentru film, sigur că am avut în minte un cal care nu vrea să muncească. L-am găsit într-o piaţă de animale într-un sat din Ungaria aflat lângă graniţa cu România. Calul, o femelă, arăta mizerabil şi refuza să muncească. Cum l-am văzut, l-am şi ales, pentru că el era acela de care aveam nevoie. Dacă nu l-am fi luat atunci, probabil că acum ar fi fost o bucată de cârnaţi. Dar noi am salvat animalul, ceea ce este destul de drăguţ, şi chiar nutrim speranţa că va da naştere unui mânz. (Béla Tarr)


Alexa Plescan

este psiholog.
DE ACELASI AUTOR



Toate articolele acestui autor
*
www.cafegradiva.ro

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!