Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Pactul lui Adrian Leverkun cu Diavolul

marți, 24 septembrie 2013



Contactul sexual pe care Adrian Leverkun îl are cu o prostituată bolnavă de sifilis reprezintă o anticipare a pactului care va fi încheiat între erou şi Samael.

Lacan afirmă că nu există alt bine decât acela care poate servi la plata preţului pentru accesul la dorinţă.Adrian îşi doreşte boala, o asumă pentru ca apoi să poată cere Tatălui, să îi poată spune că e dator să facă ceva pentru toată pătimirea sa.

El este avertizat de către Hetaera să se ferească de o posibilă atingere trupească, însă cu toate acestea el nu a evitat-o, îsi dorea boala:
ce pornire de a îmbrăţişa pedeapsa în păcat, în sfârşit: ce năzuinţă adâncă şi tainică spre zăislire demonică, spre o modificare chimică a fiinţei sale care ar fi putut aduce moartea s-a manifestat atunci, de l-a făcut pe cel prevenit să nesocotească prevenirea şi să stăruie în dorinţa de a poseda acest trup? [1]
Adrian considera că asumarea bolii îi va aduce şi genialitatea. Thomas Mann îsi imaginează personajul după tipologia marilor creatori bolnavi de sifilis: Hölderlin, Leopardi, Nietzsche, Eminescu; sifilisul devine un instrument demonic.

În întâlnirea cu Hetaera Esmeralda, Adrian este un pervers. El vrea interzisul pentru că altfel nu ar avea nimic de transgresat. Când perversul transgresează interzisul cultural, crede că transgresează în semnificant, în interzis. Fiind culturală, transgresiunea nu are sens fără spectatori.

La mai puţin de cinci săptămâni Adrian are nevoie de îngrijiri medicale, însă conjuncturile fac ca nici unul dintre medici să nu îi poată găsi afecţiunea.

Capitolul xxv constituie axa de simetrie a romanului, este capitolul care desparte perioada de formaţie, de latenţă de cea de creaţie.

În acest punct central al romanului, povestitorul expune un manuscris al eroului datând din perioada peregrinării sale în Italia.

Manuscrisul înfaţişează un dialog cu Diavolul, însă acesta nu mai e tratat ca o realitate obiectivă ci reprezintă o personificare a umbrei:
Pentru că-i cu totul neverosimil ca într-o seară să apară cineva aici, să se aşeze în faţa mea vorbind nemţeşte şi emanând răceală sub pretextul că vrea să discute cu mine afaceri despre care eu nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu nimic. Mult mai probabil e că s-a cuibărit în mine vreo boală pe cale sa izbucneasca acum şi că, din cauza toropelii, atribui frigurile care m-au cuprins şi împotriva cărora mă înfofolesc persoanei dumneavoastra, iar dacă vă zăresc, e pentru că vreau să văd în dumneavoastră originea lor [2].
Atâta timp cât diavolul este considerat o fantasmă proprie, Adrian se află încă în limitele normalităţii, :
Nu spuneţi decât lucruri ce sunt în mine şi din mine ies, nu din dumneavoastră, [3],
însă spre finalul romanului, când acesta vorbeşte despre diavolul ca despre o prezenţă reală, acest comportament va ţine seama de un simptom al evoluţiei sale spre demenţa finală.

Adrian Leverkun obţine posibilitatea creaţiei, însă ceea ce el reuşeşte să creeze ţine de domeniul grotescului, el e un anti-beethoven,
muzica dezumanizată a lui Leverkuhn era defapt produsul unui suflet monstrous, corelat cu patologia suferinţei sale: era momentul când nefericitul artist ajunsese să declare că iubirea, fraternitatea şi bunătatea sunt baliverne de umanist [4].

[1] Thomas Mann, Doctor Faustus, trad. E. Barbu, A. I. Deleanu, Rao, Bucuresti, 1995, p. 178
[2] Ibid., p. 258
[3] Ibid., p.259
[4] Mihai Moroianu, Marii damnati, Editura Muzicala, Bucuresti, 1983, p.274

Adriana Bun

este masterand in cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!