Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

De ce noul val romanesc poate sa moara in Pozitia copilului

miercuri, 30 octombrie 2013




Mie imi place mult noul cinema romanesc si, in special, sunt fascinat de un radicalism si de o seriozitate exceptionala a filmelor lui Mungiu, Puiu, Apetrei, Nemescu si compania. La Mungiu imi place efortul de  a gandi lumea celor care sunt lipsiti de sansa, fie ei studente in camine pre-89 sau orfane aruncate in post-comunism. La Puiu este ceva nebun si radical intr-un film ca Aurora, care vrea sa intre mintea unui criminal. La Apetrei Periferic este o ocazie de a descrie cat de greu se poate scapa din lumea lumpenilor si a declasatilor. Filmul lui Porumboiu, California Dreamin', este un inceput de discutie despre lumea estica si raporturile ei cu fictiunea hegemonica a Americii bogate si militare.

Gasesc ceva nou si radical in efortul de a ilumina lucruri care nu sunt discutate public in Romania, sau sunt discutate prost. Desi sunt mai degraba schitate, trimiterile la socialul romanesc sunt parte integrala din modul in care o generatie de cineasti vrea sa intervina in spatiul politic romanesc.

Ce ma ingrijoreaza este un anumit tip de consens care s-a dezvoltat in jurul unui film ca Pozitia copilului. Poate pentru ca a castigat Ursul de Aur la Berlin, filmul lui Netzer a entuziasmat criticii in mod egal - poate prea egal. Pozitia copilului marcheaza ceva nou in filmul romanesc, si acest nou este prins din unghiuri multiple. Pentru Diana Mereoiu, filmul este "a doua venire" a noului val romanesc. Andrei Gorzo crede ca filmul e unul dintre cele mai accesibile ale Noului Realism, poate si pentru ca studiaza o "simbioza maligna" care tine "de memoria colectiva a speciei". Maria Andries crede ca filmul este o poveste cu importanta universala, si ca spune povestea unui fiu (Barbu) care este mai rau decat Oedip, daca se poate asta, nu, pentru ca personajul lui Freud este deja cumva retardat.

Sunt doua lucruri asupra carora se inteleg criticii. Mai intai, povestea este despre o relatie disfunctionala in care mama (Cornelia) este patologica si in relatie disfunctionala cu fiul ei. Relatia centrala din film este o metafora mai larga despre o societate romaneasca corupta, unde legile sunt ocolite pentru a-i avantaja pe cei privilegiati. In al doilea rand, finalul unde mama privilegiata se intalneste cu familia indoliata este considerat aproape unanim ca fiind partea cea mai puternica a filmului. Chiar si unul din criticii care au fost mai degraba "rai" cu filmul, cum este Iulia Popovici, crede ca Pozitia copilului  
isi gaseste vocea practic in ultima scena.

Acum, pe mine nu ma intereseaza sa neg pertinenta celor doua observatii impartasite de critica. Ele sunt importante si la obiect. Ce vreau sa descriu este cum cele doua observatii pot fi simptomul unei moderatii triste, a unei normalizari a noului val. In loc de a construi un spatiu mai larg pentru experiment si observatie radicala, cele doua teme de consens ne arata unde noul cinematograful romanesc se poate inchide si poate muri.

Pentru a intelege ce e normalizant in Pozitiei copilului, trebuie sa observam de la inceput de ce este mama jucata de Luminita Gheorghiu ca disfunctionala. Dupa cum spun criticii, personajul principal este disfunctional pentru ca isi infantilizeaza baiatul, are o relatie erotica "subconstienta", este o sclava a iubirii cu o abjecta "lipsa de aparare", si este tentaculara.

Mama in relatie aproape incestuoasa-
si condamnata de critica ca "sclava a iubirii"

Exista ceva excesiv in personajul central al filmului, ceva care provoaca reactia unanima de respingere. Incriminata aici este iubirea patologica si capacitatea mamei de a face orice pentru fiul ei. Daca Cornelia, de pilda, s-ar sacrifica pentru adevar (Vitoria Lipan) sau pentru a-si proteja fratele mort pe campul de lupta (Antigona), iubirea femeii nu ar fi de condamnat. Femeia eroina este de obicei exaltata ca un model glorios, care ne arata tuturor cum sa fim mai buni. Dar nu in Pozitia copilului, unde mama nu e idealizata, ci dimpotriva, aratata cu degetul ca principala problema in relatia-cheie din film. Cornelia este un vehicul critic pentru a ne arata ca societatea romaneasca are o problema, si anume iubirea excesiva a mamei, care duce la disfunctionalitate psihologica si politica. Disfunctionalitatea Corneliei este semnificativa in conditiile unei societati 
neasezat[e], corupt[e] si fara clasa de mijloc.

Problema mea cu povestea din film este ca face din excesiv si irational patologie. Riscul aici este cel a condamna ca bolnava orice relatie care este excesiva si dureroasa. Ca propunere alternativa, filmul ne ofera ideea unei relatii mai bine negociate intre cei doi, unde mama si fiul si-ar intelege limitele. Evident, sugestia de relatia mai buna este corecta si psihologic adecvata.

Unde ma despart eu de sugestia din film este ca relatia in care mama se sacrifica pentru fiu trebuie condamnata fara a observa o anumita pozitivitate a excesului. Poate ca iubirea excesiva a mamei este in fond cea care ii ofera fiului posibilitatea de a se confrunta cu rezultatele acidentului. Poate ca mama, prin darzenia ei patologica, face ca fiul sa aiba posibilitatea de a se schimba. Poate ca mama, in irationalitatea ei, este singura care poate sa impiedice o pedeapsa grea si poate injusta, date fiind conditiile accidentului (traversarea imprudenta a copilului, jocul sadic al celuilalt sofer, nesansa). Poate ca irationalitatea mamei este singura care il atinge cu adevarat pe fiu, care altfel ar fi mort intr-o relatie de cuplu fara intensitate.

Totusi, ce ma ingrijoreaza este nu numai critica rationala, matura, psihologic desteapta a unei relatii grele, cat si cum este construita posibilitatea unei alternative. Alternativa in Pozitia copului este o situatie in care mama si familia in doliu au un moment de comunicare directa si autentica, fara mediere. Mama, care este pana atunci pasiv-agresiva si intruziva, devine pe final autentica si ne atinge pe toti in expresivitatea suferintei si dragostei ei.

Momentul final mi se pare ca sterge doua lucruri importante in film. Filmul isi bazeaza povestea pe o critica sociala, unde inegalitatile de clasa si putere sunt expuse si facute vizibile. Cornelia, spre deosebire de noi, are acces la metode si interventii pe care noi nu le visam in cazul in care incalcam legea. Dar critica sociala pare sa dispara intr-un final al salvarii, unde cei bogati si cei sarmani plang impreuna. Jalea, si jelirea in comun la masa, pare ca ofera un spatiu al egalitatii intre privilegiati si cei fara sansa. Totusi, spatiul asta al egalitatii in durere este unul fictiv, si, mai important, este unul care elimina munca buna a identificarii inegalitatilor. Prin scena finala, Netzer pare sa sugereze un pupat piata independentei, in durere, care anuleaza orice tip de indignare sau furie fata de o lume nedreapta.

Mama in momentul autentic al doliului

Ce mai sterge scena finala este ideea ca agresiunea si violenta sunt inerente in relatiile umane. Pe final, momentul de comuniune este o punere in scena a ceea ce cauta cu disperare televiziunea si anume emotia pura. Sentimentul autentic, direct, este cel care vinde mediatic, si televiziunile stiu foarte bine sa speculeze emotiile pure produse de tragedie. In acest sens, Pozitia copilului este o continuare a unei strategii vizuale insidioase, care iti spune ca momentul de comunicare directa este singurul autentic, cel care trebuie pretuit cu adevarat. Filmul nu este critic fata de presiunea autenticitatii in televiziune, cat o foloseste strategic pentru o intari si o specula. El face din momentul autentic o incercare de transforma modul in care noi percepem agresivitatea si iubirea excesiva a Corneliei. Le modifica pentru a spune ca momentele autentice, ale jelirii, sunt prioritare si privilegiate pentru umanitatea noastra. 

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii


Pe scurt, am scris articolul asta pentru ca sunt ingrijorat de o anumita normalizare a cinematografiei romanesti, care isi poate pierde usor taria si radicalismul agasant. A coopta mainstreamul inseamna pana la urma si a pierde un anumit stil curajos, care merge impotriva unui curent vizual tipic. Din pacate, prin critica patologiei intimitatii si prin finalul rascumpararii emotionale, Pozitia copilului poate sa dea o lovitura fatala unui radicalism viguros. Pozitia copilului este in yoga o strategie de relaxare si imblanzire a sistemului defensiv. Apararile psihologice, asa cum au fost ele exprimate in radicalismul noului val, sunt insa productive. Mi se pare ca ele trebuie poate tinute treze si nu amortite, asa cum o face Calin Peter Netzer.  

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.
DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

7 comentarii

  1. California Dreamin' este al lui Nemescu, nu al lui Porumboiu, iar Oedip este al lui Sofocle, inainte sa fie preluat in psihanaliza de Freud.

    Altfel, filmul lui Netzer nu da nicio lovitura noului val si ''radicalismului" de care tot pomenesti, pentru ca 'noul val' este o fictiune, toti regizorii asimilati lui sunt foarte diferiti ca stil, tema si abordare. Pozitia Copilului este despre disfunctionalitate, la nivel individual si societal, nu are neaparat de-a face cu ideologia (inegalitatea, lumea nedreapta etc.), ci cu o mostenire prezenta a unei pozitionari mentale din trecut (dragostea excesiva a mamei, rezolvatul pe fire scurte s.a.).

    RăspundețiȘtergere
  2. ba! fie mi permis: totul are legatura cu ideologia
    ideology is in the air...

    RăspundețiȘtergere
  3. Din nou un Bogdan foarte sagace, cu o privire ascutita si un comentariu excelent la un film despre care s-au spus prea multe lucruri nerelevante.

    Deocamdata cronica mea preferata la filmul lui Netzer, neegaland-o totusi pe cea la Dupa dealuri - "Ce inseamna sa nu judeci politic: Dupa dealuri" - pe care eu o gasesc de departe cea mai buna pe care am citit-o despre filmul lui Mungiu.

    @Claudia Postelnicescu: Dupa mine nu putem desparti in sau-sau, sau cronica psihologica, sau critica ideologica, ci e si-si, cele doua vin la pachet (daca vin). Pentru ca nu se poate ignora niciodata cadrul si impactul social (care la Netzer e in tuse groase si i-a adus, pe drept sau nu, incununarea berlineza).

    Daca e sau nu un nou val, nu stiu. Imi amintesc ca in 2002, pe cand lucram la Cinema, l-am intrebat parca pe Mungiu si pe inca vreo doi regizori tineri daca se considera reprezentantii unui nou val in formare - si toti au declinat imediat, foarte grabit as spune, o asemenea etichetare. Azi ea a devenit inevitabila. Posibil sa fie doar o simultaneitate istorica, iar mai tarziu, retrospectiv, sa putem discerne mai net intre ei. Netzer in orice caz face o figura aparte fata de restul. Pe de alta parte, exista un aer de familie si un soi de neorealism minimalist care ii uneste pe cei mai multi, totusi. In fine, ar fi de discutat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt de acord ca s-au spus multe lucruri nerelevante despre acest film și ca pare unanim apreciat, dar doar pare, sunt multe voci critice, care nu se aud, si datorita premiilor castigate de acest film, care are merite certe; insa a generaliza si a ne ingrijora inutil nu are sens, cum nu are nici sa solicitam regizorilor romani sa-si mentina radicalismul. Ei toti evolueaza, la fel cum evoluam si noi ca societate, cu alte angoase; Aurora e diferit de primul film al lui Cristi Puiu, la fel cum Metabolismul lui Porumboiu este diferit de A fost sau n-a fost?

      Calin Peter Netzer a fost de la inceput si a ramas aparte, de acord si cu asta. In rest, da, ceilalti Puiu-Porumboiu-Mungiu au insistat tot timpul ca fac parte dintr-o generatie care s-a manifestat in acelasi timp, dar abordarile si cautarile lor sunt diferite, iar asta e vizibil daca le urmarim toate filmele de la debut si pana acum.

      In ceea ce priveste distinctia psihologie/ideologie e foarte mult de discutat, aici contextul este al unei societati disfunctionale pe mai multe paliere.




      Ștergere
    2. Dorin & Claudia: de acord ca etichetele de tipul "noul val" sunt "fictiune," dar dupa mine sunt o fictiune utila. Pot sa indice un anumit tip de atitudine; multi critici vad asemanari importante in "noul val" romanesc (vezi A.O.Scott de la NYT

      (http://www.nytimes.com/2008/01/19/arts/19iht-fromanian.1.9340722.html?pagewanted=all&_r=0)


      Criticii pot sa observe un aer de familie, si ca orice familie, cei din interior sa spuna ca nu sunt de fapt o familie, sau ca nu au au nimic in comun:) nu stiu ca neorealistii italieni sa se fi vazut ca un grup comun, poate ca da, nu stiu.

      Cat despre ideologie si radicalism, Claudia, nu ma mira ca nu esti de acord cu generalizari si ingrijorari inutile. Pentru tine, astea sunt inutile, nu, asa ca nu vad de ce ai fi de acord cu ideea din articol.

      Ștergere
    3. http://www.romanialibera.ro/cultura/film/ce-scrie-financial-times-despre-filmul-pozitia-copilului-316776.html

      Bogdan, ideologiile sunt inevitabile, n-am cum să le ignor, știi prea bine, dar nici nu caut să le văd peste tot; îngrijorările tale, în contextul ăsta, le găsesc inutile.

      ”Noul Val” este ficțiunea criticii de film, nu a regizorilor; există o conexiune intre ei, momentul istoric si supra-tema -cea a societății românești disfuncționale (vezi si articolul din link-ul postat mai sus sau in FT), pe care fiecare o deconstruiește în felul lui.

      Toate bune, Bogdane!

      Ștergere
  4. Inclin sa subscriu la opinia ta despre finalul fictional si incredibil. Dar sa nu uitam ca tocmai am avut parte la moartea micutului de 4 ani mancat de caini de o asemenea reactie a parintilor: ultra-rationala si incredibil de controlata, aproape ca a unor morti vii. Sper sa nu supar pe cineva cu opinia mea. Dupa mine filmul lui Netzer e dezlanat si neconvingator, dar ne arata o relatie cumplit de ambivalenta si neseparata, asa cum se intampla in patologie. Sfarsitul contrazice ipoteza patologica. Oare se poate asa?

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!