Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Despre lacrimi

marți, 22 octombrie 2013



Valoarea lacrimilor unui om scade odată cu înaintarea sa în vârstă. De aceea, pentru a se scuti de o cheltuială inutilă, ochii bătrânilor rămân uscaţi. De fapt nu plângem decât pentru că suntem încrezători că lacrimile noastre vor fi mângâiate: în orice lacrimă sclipeşte raza unei speranţe. Nimeni nu plânge în faţa duşmanilor săi sau a celor pe care-i detestă. Plângi atâta vreme cât aştepţi, speri şi crezi în mângâierea şi alinarea care vor urma lacrimilor tale. Copiii ştiu asta într-un mod organic, instinctual – căci deţin un instinct al plânsului: natura îi învaţă, în felul ei tăcut, că plânsul lor va fi auzit şi alinat. Un instinct care se atrofiază dacă nu este hrănit cu mângâieri. Un instinct care dispare atunci când nici o mamă nu se apropie să şteargă lacrimile celui îndurerat. Copiii abandonaţi nu mai plâng – pentru că nu mai au pentru ce plânge. Au învăţat că alinarea nu urmează zbuciumului lor şi că deci nu mai are nici un sens să-l exprime. Aceşti copii se retrag în ei, se ascund, se abrutizează: nu mai plâng.

Doar o prejudecată ne face să credem că disperarea este însoţită de lacrimi. Nu, disperarea este inexpresivă, mută, monomană şi cvasi criminală. Câtă vreme omul plânge înseamnă că nu a atins disperarea. În vieţile unora se întâmplă ca vărsarea lacrimilor să fie atât de îndeaproape urmată de consolare încât, în urma acestor experienţe repetate, cele două acte ajung să se întrepătrundă până la contopire, astfel că plânsul însuşi devine în cele din urmă simbol şi substitut al consolării. Aceşti cei mai fericiţi oameni simt o alinare, o eliberare, o uşurare chiar în momentul plânsului.

Pe măsură ce înaintează în vârstă oamenii învaţă să-şi controleze lacrimile (să-l numim "stadiul lacrimal"?), să nu le mai considere o cale de obţinere a recompensei, să le devalorizeze. Rămâne totuşi de văzut cum anume se exprimă acest conţinut refulat – câtă vreme în fiecare om stă un copil care plânge. Lacrimile li se transformă poate în litere, cărţi şi opere, poate în rugăciuni, lumânări aprinse şi acatiste, poate în iubiri, poate în copii, poate în funcţii, în bani şi în putere. Se spune că oamenii cei mai puternici nu plâng – dar e chiar atât de imposibil să vedem tocmai în acumularea lor de capital o revărsare de lacrimi? Deplasarea e atât de reuşită încât pare complet rizibil să-i asociem lacrimilor pe unii dintre cei mai insensibili oameni. Dar tocmai pentru că e o deplasare reuşită aceştia pot să anihileze funcţia naturală a plânsului şi astfel să-şi permită să devină nişte supra-oameni, adică nişte super-brute. Cine ştie dacă gloanţele nu sunt tot lacrimi şi dacă cei mai mari criminali ai lumii nu sunt, în adâncul lor, şi cei mai mari plângători ai ei?

În creştinism darul lacrimilor este considerat cel mai preţios har al credinciosului. Cel care, împotriva tuturor evidenţelor, este convins că strigătul său în pustie este auzit şi că durerea lui nu este indiferentă pietrelor şi stelelor, speră în intervenţia salutară a Mângâietorului, cum mai este supranumit Sfântul Duh. Superlativul acestei credinţe, supremaţia acestei speranţe este darul lacrimilor.

Oamenii nu plâng decât atunci când încă speră că cineva le va şterge lacrimile. De aceea ochii uscaţi ai bătrânilor singuri, părăsiţi de toţi şi de toate, fără dragoste, credinţă şi speranţă, au cea mai tristă şi cea mai disperată privire, în faţa căreia însuşi Hristos ar trebui să-şi depună crucea.

Horia Pătraşcu

este profesor asociat al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. A publicat cărţi, studii şi articole în reviste de specialitate şi culturale din ţară şi străinătate.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*
Foto din filmul Umberto D. (1952) de Vittorio De Sica

Un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!