Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Dumnezeul rap-ului

miercuri, 13 noiembrie 2013



Peste tot, in viata si pe scena, si numai putin in scris, vad placerea in toate manifestarile vulgare si gesturile de pasiune. (Stiinta vesela, Nietzsche)

Eminem este ca o trupa de heavy metal din apartamentul de vizavi formata din adolescenti care isi cultiva violent resentimentul si excluderea sociala. In imaginatia mea, adolescentii din apartament dau muzica foarte tare si sunt interesati de virtuozitati tehnice. Sunt trei baieti, sa spunem, si placerea interactiunii lor vine din sentimentul ca resping o lume falsa in care traiesc adultii. Evident, ei au dreptate. Lumea veche trebuie respinsa pentru a imagina una noua, in care relatiile sunt adevarate si oamenii sunt reali.


Exista ceva seducator in relatia lui Eminem cu adevarul - si mai amplu, in relatia genurilor marginale cu adevarul, cum sunt hip-hop si rap-ul, care au devenit intre timp mainstream. Artistii excluziunii sociale vor sa ne vorbeasca despre adevar, despre cum stau lucrurile, si ne pun in fata un portret neorealist al mizeriei si inegalitatii. Subiectivitatea lor se formeaza prin respingere, prin declamarea uratului, a racnetului, de multe ori, ca singura sursa de adevar. Intr-o lume ipocrita, negativitatea ramane o sursa buna de a produce rezistenta la adultii care trebuie iremediabil sa esueze. Revolta are valoare, si are mai ales sens in negativitatea, in uratul ei.  

In puterea resentimentului se poate gasi capacitatea de a gandi o lume noua, diferita, si poate, chiar de a te trezi de dimineata. In violenta respingerii poti sa vezi samburii unor posibilitati creative de a trai. 

Dupa cum spune una din trupele mele favorite:
Cand pedepsesti o persoana pentru ca isi viseaza visul,
nu te astepta sa iti multumeasca sau sa te ierte,
Cea mai buna trupa de metal din Denton,
va trai mai mult si va fi mai vitala decat esti tu.
(Cea mai buna trupa de metal din Denton, Mountain Goats)

Eminem are o anumita vitalitate, sau, cum ar spune Nietzsche, o cruzime si o vulgaritate foarte vii si creative. Totusi, desi vital si destept, Eminem este prins cumva in imposibilitatea de transformare, sau intr-o atitudine si rebeliune care sunt stagnante si par lipsite de inovatie. Exista ceva care se epuizeaza, dar nu in gestul de respingere, nu in imbratisarea negativitatii. Negativitatea reprezinta de multe ori promisiunea unei transformari. Eminem, insa, pare ca sta in acelasi apartament in aceasi pozitie. Desi e un barbat matur, nu ai sentimentul ca a incercat sa se gandesca diferit la adolescentul care a intrat prima data in apartament. Pare la fel de indragostit de sine, si in acelasi mod. Pare ca a gasit o identitate, organizata in jurul unor aparari, si nu vrea sa ii dea drumul dintr-o imbratisare infricosata. Muzical, Eminem pare ca nu intelege cum poate sa se piarda pe sine, sa abandoneze o relatie cu propria subiectivitate care ii spune repetitiv acelasi lucru, si anume ca trebuie sa devina crud, puternic si dominant intr-o jungla unde este amenintat in permanenta.       

Eminem, baiatul alb din suburbia Detroit-ului, gunoiul alb care a facut cariera in genul musical negru, adica hip hop-ul suburban si declasat al Americii, provocatorul care si-a umilit partenerii de Emmy Awards, s-a intors cu un album nou. S-a intors si de data asta razbunandu-se, adica raspunzand criticilor direct, folosind limbaj homofobic si sexist, si flirtand cu imagini violente de tipul masacrului de la Columbine. Eminem este, din cate ne spune, din nou, sau mai precis, dinnouincaodata, un dumnezeu al rapului.

Eminem a devenit Eminem nu numai datorita capacitatii lui geniale de improvizatie, cat si modului deschis, provocator prin care a vrut sa conteste corectitudinea politica americana, adica interdictia de a folosi limbaj rasist, misogin sau homofob. Criticii lui liberali de toate felurile l-au acuzat de instigare la violenta, ura fata de femei si gay, si l-au pus la zid pentru agresivitatea brutala a versurilor. In versurile lui, poponarii, mamele care fac felatie de tip deep throat sau barbatii care sunt sclavi sunt pierzatorii in America succesului cladit pe umilirea celui mai slab. In mod explicit, Eminem isi construieste omnipotenta prin blamarea partilor inferioare, care sunt in povestea asta negrii, mamele si homosexualii.

Dar omnipotenta lui Eminem nu este doar a lui, cat, dupa cum declara, omnipotenta unei Americi albe care l-a format. Dupa cum spune singur, el este 
oglinda americii albe, deci ma simt ciudat si stingher, te uiti la mine si te vezi pe tine, pentru ca si tu esti la fel (Asshole). 
Soldatii americani, ca si multi studenti din fraternitatile americane, il iubesc pe Eminem pentru franchetea cu care demasca o anumita forma de putere liberala, care interzice exprimarea unor atitudini. Am auzit povesti cu soldati traumatizati, in plin razboi, si cu frica in gat, care se descarcau cu Eminem in casti si alcool (de pilda I am not afraid este prelucrat pe Youtube de multi soldati care il iubesc pe Eminem). Mi s-a intamplat sa aud Eminem in campusuri prestigioase noaptea urland in difuzoare, asa cum auzeam manele sau heavy metal la ora 4 dimineata in Vama Veche intr-un razboi trist, fara castigatori.

Eminem, prin numele pe care si l-a luat, care trimite la bomboanele M&M, una din putinele placeri pe care poti sa le gasesti in statiile de benzina americane, isi ia in serios statutul de artist al gunoiului. Gunoiul lui este politic si este utilizat pentru a mentine structuri ierarhice de dominatie. Eminem este nu numai o supapa pentru a canaliza frustari fata de cei considerati vinovati, dar este si un mod de a produce vinovati in povestea mai mare a Americii. Bancile, structura capitalismului, opresiunea sociala, nu sunt dusmanii lui Eminem, pentru ca nu le vede ca fiind daunoatoare. Dusmanii sunt plasati in alta parte, si rebeliunea lui este revolta a ceea ce crede el ca reprezinta, si anume gunoiul alb. Eminem este cumva un echivalent al Fox News-ului, sau al atitudinii majoritare sociale din partidul Republican, dar fara ambivalenta si drama pe care vrea sa o produca artistul.


In America care traieste o poveste de dragoste cu Jay Z si Beyonce, Eminem pare sa fie declasatul sau oprimatul pentru o minoritate alba, needucata, care isi traieste rebeliunea prin denuntarea celor fara putere. Eminem nu este Jay Z, care a stat departe in versuri de insultele de tip Eminem. Pentru ca nu este Jay Z, Eminem pare ca isi foloseste furia si agresiunea sa spuna ca tocmai asta il face sa se intoarca la muzica si sa continue sa spuna ce vrea sa spuna. Din pacate, ce vrea sa spuna nu este decat obsesiv acelasi lucru, si anume ca vrea sa isi recapete omnipotenta pierduta, omnipotenta care este disputata ca un inel de catre dumnezeii rapului.    

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.
DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Un comentariu

  1. Nu ma pricep la Eminem dar mi se pare ca seamana intrucatva cu Jessie din Breaking Bad. Un narcisic care incearca sa-si ia revansa fata de lume...

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!