Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Regula puşcăriei: Să spui tot, să suferi tot

joi, 21 noiembrie 2013



„Ajutor, mă omoară!“ E o zi festivă de 1 Mai când un deţinut sparge geamul celulei de tortură a închisorii de la Târgu Ocna şi strigă din toate pute­rile spre stadionul din apropiere. Ca la un semn, ceilalţi deţinuţi se pornesc să strige şi ei, cu forţa disperării, de la toate ferestrele închisorii. Pe stadion se află mii de oameni, locuitori ai oraşului şi din împrejurimi, care sunt acum foarte tulburaţi. Strigătul ca din agonie al deţinuţilor îi impresionează şi îi nelinişteşte. Oare ce s-a putut întâmpla atât de grav?

Într-una din zilele aceluiaşi an, 1951, deţinutul Dumitru Bacu e scos din închisoarea Aiud şi transportat la Cluj, de unde, împreună cu alţi trei deţinuţi – doi studenţi şi un muncitor –, păziţi de doi ofiţeri de Securitate şi de un sergent de gardă, sunt urcaţi în maşină şi duşi la gară pentru a prinde acceleratul de 11 noaptea spre Bucureşti. Pe drum, lui Bacu i se pare că vecinii săi încătuşaţi au „chipuri stranii“. A trecut prin multe închi­sori, dar n-a mai văzut niciodată astfel de condamnaţi. „Peste paloarea comună a tuturor deţinuţilor, o slăbiciune fizică rară. Iar peste chipurile descărnate, o umbră de groază, o teroare permanentă“, ce vine parcă dintr-o altă lume – propriile constatări îl cutremură. Târziu în noapte, studentul cu care e legat de aceeaşi cătuşă adoarme frânt de oboseală cu capul pe umă­rul lui. Fără să ştie prea bine de ce, Bacu e cuprins de o subită teroare. Îşi mişcă umărul pentru a-l trezi. Capul studentului, scăldat în razele lunii, pare cel al unui mort, al unuia ce şi-a aflat sfârşitul „surprins de o teroare hidoasă ale cărei urme au rămas să-l însoţească şi în lumea de dincolo, ca o mărturie“.

Noul tip de deţinuţi nu trece neobservat în închisori. Se ştie că aceş­tia vin din închisoarea de la Piteşti, că sunt studenţi şi că au fost supuşi unui aşa-zis proces de „reeducare“. Pictorul George Tomaziu întâlneşte la Aiud un asemenea reeducat, fost student la medicină şi regalist, care, ca să se pedepsească pentru ce a făcut la Piteşti, obişnuieşte să bea con­ţinu­tul scuipătorilor de pe culoarele celularului. Alţii sunt recunoscuţi la baie după semnele lăsate pe corp de schingiuri neîndoielnic insupor­tabile: un reeducat are muşchii de pe spate smulşi, iar fesele îi sunt „un fel de cicatrice hidoasă“.

Nici o închisoare politică nu e blândă, iar torturile iau foarte repede o amploare delirantă. Aiud, Gherla, Sighet, Jilava sunt închisorile cele mai cunoscute. Dar cea de la Piteşti depăşeşte, într-adevăr, tot ce s-a putut în­chipui mai oribil: inimaginabilul există, iar proscrişii de aici îl întâlnesc în fiece clipă.


Totul a început, de fapt, la Suceava în vara anului 1948, când deţi­nutul Alexandru Bogdanovici a avut ideea reabilitării deţinuţilor prin metoda reeducării. Aceasta a constat la vremea respectivă în lectura unor cărţi marxiste, cu discuţii pe marginea lor, purtate într-un cerc de 25-30 de studenţi. La începutul anului următor, din februarie, un alt deţinut, Eugen Ţurcanu, l-a înlocuit pe Bogdanovici la conducerea grupului, înfiinţând şi o organizaţie intitulată Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comu­niste, pe scurt: O.D.C.C. – batjocorită de alţi deţinuţi care o citesc „Ode­caca“. Gravă greşeală, căci de-acum lucrurile nu mai pot fi luate în glumă. Printre studenţii grupului ori printre susţinători se găsesc adevărate brute, cu o patologie floridă şi o imaginaţie nelimitată, de o extremă cruzime în inventarea şi aplicarea de torturi. (Unul dintre torţionarii de la Suceava, sublocotenentul Petre Marici, e acelaşi care va tortura în septembrie 1952 o familie despre care se crede că alimentează grupul de partizani al lui Liviu Mărgineanu – se arată foarte violent, inclusiv cu copiii, pe care îi dezbracă la piele şi îi întinde în curte, cu faţa în jos, pentru ca apoi să sară pe ei de pe prispa casei.)

În aprilie 1949, Ţurcanu şi alţi circa 80 de deţinuţi din O.D.C.C. au fost transferaţi la închisoarea din Piteşti. Aici, Ţurcanu a luat legătura cu comandantul penitenciarului, Alexandru Dumi­trescu, şi a primit totodată instrucţiuni de la generalul Alexandru Nicol­schi, director general adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (şi omul cel mai influent din Securitate, spun unii). Un experiment, aproa­pe unic ca tipar şi, în orice caz, de o intensitate nemaiîntâlnită în istoria închisorilor politice, este pe cale de a fi pus la punct. El va fi supravegheat de la vizetă de comandantul Alexandru Dumitrescu şi de ofiţerul politic Ion Marina, şi va fi atent urmărit de Ministerul de Interne. „Să-l loveşti, să-i distrugi personalitatea… să-l transformi în cârpă… altfel nu vei afla nimic de la el…“ Convingerile ferme ale lui Alexandru Nicolschi despre munca de anchetator (o „specialitate“ pe care o consideră mai complexă decât toate celelalte ale Securităţii) vor fi puse în practică fără rezerve în cadrul acestui experiment. Baza teoretică o constituie opera ucraineanului Anton Semionovici Makarenko – autoritatea supremă a pedagogiei so­vietice, una dintre marile glorii ale ştiinţei din patria socialismului, o re­ferinţă peste care nu se poate trece. Lucrarea la care se face îndeosebi referire este Poemul pedagogic, în care Makarenko descrie experimentul pe care l-a condus în colonia Gorki între 1920 şi 1928 pentru reeduca­rea tinerilor infractori. Sâmburele teoriilor lui Makarenko despre criminalii de drept comun presupune aducerea infractorului în situaţia de a-şi da sea­ma de condiţia sa şi de faptul că unicul sprijin îi este Partidul. El poate fi recuperat pentru societate doar reeducând alţi infractori şi muncind în co­lectiv. Complementar, o sursă de inspiraţie nedeclarată, secretă a expe­ri­men­tului de la Piteşti este, probabil, un anume manual „de instrucţiuni privind războiul psihopolitic“, elaborat, se pare, de serviciile secrete sovie­tice spre a fi folosit în lupta împotriva duşmanilor de clasă şi a imperialiştilor.

Reeducarea de la Piteşti începe la 6 decembrie 1949, de Sfântul Ni­colae, în camera „4 Spital“ – o cameră foarte mare, cu vreo sută de locuri. Se înfruntă 50 de reeducaţi, înarmaţi cu bâte şi scânduri, cu restul deţinu­ţilor. Deşi dezarmaţi, cei din urmă par la un moment dat să aibă câştig de cauză. Dar intervin gardienii închisorii, care stau la pândă, apoi năvă­lesc înăuntru şi îi bat crunt.

Zvonurile încep să circule – frenetice, dar şi foarte confuze. Deţi­nu­ţii transmit în codul Morse special că în închisoare a început „reeducarea“, dar nimeni nu-şi poate închipui ce înseamnă. E doar ceva abstract şi complet neverosimil chiar şi pentru cei care au văzut multe în închisori. De­ţinuţii care nu au fost supuşi încă reeducării se miră de transformarea celor reeducaţi atunci când îi văd. Sunt intrigaţi, nu pricep nimic. Un gardian le adânceşte neliniştea spunându-le că li se vor întâmpla „lucruri dră­ceşti“. Iar reeducarea avansează în toată această vreme de la o celulă la alta, ajungând tot mai aproape. Cei nereeducaţi sunt amestecaţi cu reedu­caţii, care au rolul de a-i trage de limbă şi de a le studia slăbiciunile, pe care trebuie apoi să le raporteze ; o fac totodată pentru a semăna suspiciune, pentru a zdruncina convingerile morale ale tinerilor, pentru a-i manipula. Se fac dese mutări de deţinuţi în celule, după un plan ce pare elaborat şi bine pus la punct. Deţinuţii sunt „pregătiţi“ şi printr-o înfo­metare draconică, menită să-i aducă într-o stare de maximă slăbiciune fi­zică şi psihică. Se reduce drastic raţia de hrană, şi aşa insuficientă, şi se aplică pedepse corporale.

Vine apoi un discurs introductiv al deţinutului cu regim special Ţur­canu despre „necesitatea reeducării“, care celorlalţi li se pare ori o glumă foarte impertinentă, ori un semn neîndoielnic de nebunie. O ridicare de mână sau de căciulă a acestuia e semnalul pentru declanşarea bătăii ge­nerale. De obicei, raportul de forţe dintre torţionari şi deţinuţi este de doi la unu, iar torţionarii au cu ei ciomege, cozi de mătură, scânduri, curele etc. Prin vizetă, directorul Dumitrescu urmăreşte evoluţia bătăliei cu deţinuţii nereeducaţi, care se apără şi contraatacă, cu eroismul disperării, iar dacă atacatorii sunt copleşiţi, intervine atunci cu gardienii în favoarea acestora. Prima bătaie durează trei-patru ore; dar există cazuri destul de numeroase când ţine şi câte nouă ore, studenţii nereeducaţi rezistând dincolo de limitele oricăror puteri. Îndată ce sunt înfrânţi, sunt îndesaţi sub prici. Apoi le este confiscat totul, în afară de câteva haine sumare. După care sunt bătuţi din nou, zile şi zile în şir.

Deşteptarea pentru cei aflaţi la reeducare e la 5 dimineaţa, iar până la 6 sunt puşi la şmotru în celulă, ceea ce înseamnă felurite activităţi absurde : de pildă, să lustruiască scândurile cu câte unul, doi sau trei deţi­nuţi în spate. Urmează inspecţia gardienilor, apoi ieşirea din celule la cu­răţarea tinetelor. Regimul de hrană este cumplit : masa de dimineaţa con­stă în 250 g de supă de mălai foarte fierbinte sau ceai şi trebuie luată cu gura stând în genunchi, cu mâinile la spate, grohăind şi guiţând ca porcii – o „experienţă“ ce produce arsuri oribile ale intestinelor. Aidoma este ser­vită şi masa de prânz, bazată pe orez decorticat. La ora 17 se aduce cina. Deţinuţii sunt lăsaţi la spălător şi la closet cel mult un minut – de regulă, 30 de secunde sau şi mai puţin. Dar adeseori li se suprimă şi acest drept natural, ceea ce-i supune la chinuri groaznice. Se doarme la lumina unui bec electric în permanenţă aprins, deţinutul stând culcat pe spate, cu faţa în sus, cu corpul drept şi mâinile deasupra păturii ; un planton stă la pi­cioarele lui şi îl loveşte cu un ciomag la cea mai mică mişcare. Somnul celui lovit fuge încă de la prima lovitură. Urmează ore nesfârşite, bân­tuite de cele mai negre gânduri, în care deţinutul încearcă să nu adoarmă pentru a nu se răsuci în somn. Dimineţile sunt aşteptate chiar mai mult decât căderea nopţii.

Reeducarea are patru faze. Prima urmăreşte distrugerea încrederii reciproce, a încrederii fireşti pe care o ai în celălalt. Cel mai bun prieten te atacă sălbatic, fapt şocant şi de neimaginat, care îţi provoacă stupoare şi o spaimă înnebunitoare; unii cedează chiar în această etapă. Scopul este de a te transforma într-un informator foarte activ şi de a te determina să te „autodemaşti“ fără nici o rezervă, fără nici cea mai mică şi neînsemnată cenzură interioară : gândurile cele mai spontane, visele trebuie toate raportate. După atacul subit vine tortura permanentă, tortura pentru tortură, fără nici un alt scop şi fără pauză. Demoralizarea este maximă : nu există nici o şansă, nici o scăpare! „Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă şi sângerândă. Se instituie o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta, ci faci tot ce este posibil ca să-l elimini.“ Tor­tura din această etapă este însoţită de eforturi fizice inumane în vederea epuizării.

Demascarea sau autodemascarea trebuie să fie… totale. Ce înseamnă „totale“? Deţinuţii trebuie să-şi noteze pe o coajă de săpun ideile principale, apoi să le scrie. Scopul îl constituie demascarea : 1. proprie ; 2. a celor din închisoare : gardieni etc. ; 3. a familiei şi a strămoşilor direcţi (de­ni­grarea celor mai apropiate rude în termenii cei mai abjecţi) ; 4. a istoriei şi a figurilor ei glorioase, de mândrie naţională : Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu – elogiind în acelaşi timp ajutorul slav acordat poporului român ; 5. ponegrirea religiei – şi anume, a lui Iisus, a Fecioarei Maria, a sfinţilor ; 6. a Legiunii, chiar şi de către cei care n-au fost legio­nari. După aceste demascări, care trebuie să fie cât mai detaliate cu putinţă (şi cu neputinţă), au loc discuţii la care deţinuţii sunt chemaţi să participe cu argumente solide. Orice eschivă ori numai închipuirea unei sustrageri este sancţionată drastic. Dacă Ţurcanu şi „comitetul de reeducare“ consideră că reeducarea a fost de formă, cel vizat trebuie să treacă iarăşi, de la început, prin toate etapele ei.

Etapa de confirmare a eficienţei reeducării este cea în care victima devine călău – semn că nu se mai află de partea „bandiţilor“. Reedu­catul e ca dresat şi execută totul cu o viteză şi cu o energie uimitoare. În acelaşi timp, se disociază de reflexele sale şi de mâna cu care loveşte. E parcă în afara sa. Reeducaţii spun, de altfel, adesea că au fost „vidaţi“. Sa­dismul lor e ritualizat la extrem, cea mai mică ezitare sau abatere fiind crunt pedepsită. Se produce şi un fenomen curios : reeducaţii nu suportă să existe cineva care să nu fie ca ei, drept care îi bat şi îi torturează pe ceilalţi cu mult zel. Mulţi se simt oameni noi, au revelaţii şi consideră că reeducarea este de-acum principalul lor scop în viaţă, iar pentru toate acestea îi mulţumesc lui Ţurcanu şi regimului de democraţie populară. Dar mai există şi cazuri în care torţionarul cel nou plânge în timp ce schin­giu­itul îi cere să-l lovească pentru a nu cădea pradă înfiorătoarelor represalii.

Începând cu ziua de 6 decembrie 1949, în închisoarea de studenţi de la Piteşti nu mai există nici o raţiune în afară de aceea a torturii perma­nente. E Apocalipsa. Sunt imaginate cele mai originale metode de distrugere fizică şi – specific pentru Piteşti –, mai ales, psihică. Dacă, iniţial, victima este primită şi tratată în modul cel mai prietenos, ea este introdusă în procesul reeducării în modul cel mai brutal, fiind trezită în miez de noapte, fără vreun avertisment, şi supusă din senin celor mai crunte bătăi. Acestea se opresc doar după câteva zile, iar la capătul lor victima este convinsă că trebuie să-şi facă demascarea. Chinurile ei sunt greu de descris. Este ţinută cu capul în tineta cu fecale şi cu picoarele în sus, până la sufocare, preţ de o zi sau mai mult. Este silită să-şi facă nevoile în gamela în care se serveşte la prânz arpacaşul şi să mănânce amestecul – iar dacă-l varsă pe duşumea, să-l lingă. Cei religioşi trebuie să se închine la dosul gol al unui reeducat, ca la o icoană, şi să-l sărute. Fecioara trebuie numită „marea curvă“, iar Iisus, „marele idiot răstignit pe cruce“. Cei care se simt ataşaţi de părinţi trebuie să descrie acte sexuale cu mama lor şi violuri ale tatălui asupra surorii lor.

Reeducarea înseamnă şi îndesatul pe gât, cu coada lingurii, a hai­nelor murdare. Înseamnă şi bătăi de desfigurare şi mii de lovituri admi­nistrate în spate, sub coaste, în plex, la tălpi, câteva ore. Urmate de alte re­prize de ore şi ore în şir. Înseamnă efectuarea a 800-1 000 de genuflexiuni (media e de 500) ; frecarea, stând pe vine, a mozaicului fără să atingi pământul, între două şi opt ore, de multe ori cărând pe cineva în spate ; înseamnă să te dai cu fundul de pământ de 250-300 de ori, spunând de fiecare dată „au ce bine!“ ; să stai într-un picior, cu mâinile în sus, 12 sau 24 sau 36 sau 48 de ore ; să fugi pe loc după bătăile la tălpi, în ritmul de 1, 2, 3, 4 ; să-ţi mănânci raţia de pâine din trei înghiţituri ori să stai cu ea în gură câteva zile ; să mănânci într-un picior ; să mănânci foarte sărat şi să fii lipsit de apă zile întregi, pentru ca uneori, după acest calvar, să ţi se dea o porţie de apă foarte sărată ; să-ţi mănânci ciorba cu furculiţa contra cronometru ; să mănânci, dacă te afli în primele zile la izolare, fiind bătut peste cap – ceea ce necesită o tehnică specială pentru a înghiţi între lovituri – şi primind doar apă raţionalizată, şi numai dacă se consideră că o meriţi ; să-ţi mănânci arpacaşul foarte fierbinte, înghiţindu-l iute, iar ime­diat apoi să bei multă apă rece ; să te caţeri pe ziduri cu unghiile ; să stai câte o săptămână cu ochii aţintiţi la bec, într-un picior sau cu mâinile ridicate şi cu bagaje de 20-40 kg ; să fii dat cu capul de ciment în mod repetat, să te loveşti cap în cap cu alt deţinut, ori cu capul de perete, până ţi se umflă craniul şi cazi în nesimţire ; să fii sugrumat ; să ţi se strivească mâinile în uşă, ori degetele de la mâini şi de la picioare cu un instrument special, să fii lovit în dinţi, să ţi se smulgă părul de pe cap şi mustăţile, să fii ars cu ţigara, să ţi se urineze în gură sau să fii scuipat în gură de deţinuţii tuberculoşi, să-şi mănânci propriile fecale ori pe ale altora, să faci sex oral unui alt deţinut ; să fii bătut cu parul, cu ciomagul, cu vâna de bou, cu curele, frânghii, picioare de pat, cozi de mătură, după care să fii ţinut în cele mai chinuitoare poziţii ; să fii dezbrăcat complet şi trecut printr-un cerc de bătăuşi care te lovesc până cazi inconştient, după care eşti călcat în picioare până ţi se rup coastele, apoi mai mulţi îţi apasă dintr-o dată coşul pieptului ; să fii lovit cu bocancii şi cu cărămizi peste piept sau peste faţă sau peste alte părţi sensibile ale corpului ; să fii bătut la „morişcă“ – mâinile fiindu-ţi legate de extremităţile picioarelor, în formă de covrig, pe o bară de lemn aşezată pe două scânduri fixe, după care eşti învârtit şi lovit la întâmplare, iar de obicei leşini după câteva minute… O găleată de apă aruncată peste tine şi torţionarii o iau de la capăt.

Scenele care se petrec sunt dintre cele halucinante. Iată-l pe Eugen Ţurcanu însuşi chinuindu-l pe Alexandru Bogdanovici (iniţiatorul reeducării de la Suceava) pentru că îl crede, fără vreun motiv anume, vinovat de ares­tarea sa. Îi zdrobeşte dinţii unul câte unul, şi trei zile neîntrerupt joacă pe pântecele şi pe pieptul lui, rupându-i oasele. Nefericitul trece în nefiinţă, ca un martir, la 15 aprilie 1950. Pe trupul unui student de la Facul­tatea de Litere, mai rezistent la bătăi şi la torturi, se urcă alţi 17 studenţi – nemaiputând să reziste, studentul martirizat îşi face nevoile pe el. E obli­gat să-şi spele indispensabilii în gură, dar refuză. Urmează torturi greu de imaginat şi de crezut. În cele din urmă, se conformează. Săptămâna Mare este un prilej multaşteptat de torţionari pentru a-i supune la cazne şi umilinţe extreme pe cei credincioşi. Se cântă Prohodul, dar schimbat, astfel încât să conţină multe blasfemii şi lucruri scabroase. Un deţinut cu­noscut ca foarte credincios este declarat Iisus, iar în mijlocul camerei se improvizează un catafalc din tinete. Gătit în zdrenţe şi cu membrul scos afară din pantaloni, deţinutul este urcat pe catafalc. Toţi cei de faţă, fără excepţie, trec prin faţa acestuia, unul câte unul, închinându-se şi sărutând „Sfintele daruri“, într-un „haz general, presărat cu injurii şi obscenităţi“. De Paşti, se îngenunchează în faţa unui deţinut cu o coroană de spini pe cap şi se repetă ore întregi : „Hristos s-a masturbat!“ – „Adevărat s-a mas­turbat!“ Crăciunul aduce şi el o ceremonie la care se mănâncă excremente şi se cântă colinde pornografice, iar de Bobotează, urina este considerată agheasmă.

Nu puţine sunt încercările de sinucidere în acest infern al torturii per­manente. La 21 februarie 1950, Gheorghe Vătăşoiu, student la Medicină şi Litere al Universităţii din Bucureşti, se aruncă de la etajul doi în golul scărilor. Este primul şi ultimul caz de suicid reuşit. Imediat se întinde o plasă de sârmă, iar următoarele decese din închisoare vor fi provocate doar de excesele torţionarilor. Toate încercările celor care văd si­nuciderea ca pe o mântuire sunt sortite eşecului. Un deţinut de la reeducare înghite un ciob de sticlă, dar nu păţeşte nimic – ba, mai mult, este silit să-şi facă nevoile în gamelă şi să caute ciobul cu degetele prin fecale. Alţii înghit ace – cu acelaşi rezultat. Unul înghite o jumătate de kilogram de săpun, iar un altul încearcă să-şi taie venele, apoi se azvârle cu capul în ciubărul cu mâncare foarte fierbinte – este bătut groaznic. Tăierea venelor se face, de la caz la caz, cu aşchii de tablă, de lemn, cu bucăţi de geam – fără succes însă. Câţiva se lansează cu capul în perete, alţii în­cearcă să-şi sfâşie arterele cu dinţii. Zadarnic.

În nebunia lucidă şi organizată, Ţurcanu studiază cu atenţie comportamentul schingiuiţilor săi. Filosofia reeducării este pe cât de simplă, pe atât de infailibilă : totul e materie, care, ca atare, cedează ; Dumnezeu nu există – dovadă : individul cedează. Se spune chiar că Ţurcanu a alcătuit o scriere de vreo 2 000 de pagini cu metodele de tortură inventate, gru­pate pe clase, cu numeroase observaţii privind psihologia victimei şi rezistenţa ei fizică – un adevărat tratat pentru uzul Noii Orânduiri.

* *

Atingându-şi scopurile la Piteşti, exportul reeducării începe în pri­măvara anului 1950 prin transferarea unui prim lot de reeducaţi în în­chi­soarea Gherla, un loc de detenţie cu o reputaţie deja sumbră. Comandant aici este celebrul Goiciu, fost mecanic de locomotivă din Galaţi (şi, zice-se, prieten sau rudă cu Dej) – o brută uriaşă, cu o enormă burtă, acelaşi individ care a pus să se construiască nişte carcere atât de mici, încât pot fi închise doar apăsând zdravăn uşa. Regimul alimentar este şi el teribil – mulţi deţinuţi se îmbolnăvesc de la mezelurile stricate care li se servesc frecvent. Ultimul lot de la Piteşti soseşte, împreună cu Ţurcanu, în august 1951. Se reunesc astfel vedetele torţionarilor piteşteni : Livinschi, Popa Ţanu, Mărtinuş, Puşcaşu, Morărescu, Fuchs, Steier, Rek, Jubereanu ş.a. Dar, spre deosebire situaţia din experimentul iniţial, la Gherla, liderul ne­oficial al torţionarilor pare să fie secundul lui Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu“, care s-a remarcat deja prin inventivitate şi sadism.

Faimoase la Gherla sunt celula nr. 97 – „camera nebunilor“, celula nr. 98 – „celula chinezească“ şi celula nr. 99 – „camera morţii“. De când au sosit studenţii de la Piteşti, în această ultimă cameră par să domnească relaxarea şi veselia. Până când, la un moment dat, Ţurcanu îi face pe deţinuţii de la Gherla „bandiţi“ şi „legionari“. Vreo doi îl înfruntă, iar Ţurcanu strigă : „Pe ei, pe bandiţi!“ Este semnalul la care reeducaţii de la Piteşti scot ciomege de sub rogojini şi de sub pături şi încep să lovească în stânga şi-n dreapta, dând şi cu picioarele. Urmează o percheziţie amănunţită, la pielea goală. Poziţia după care pot fi recunoscuţi cei aflaţi la reeducare este stranie şi dureroasă, şi nu poate fi uitată uşor : sunt aşezaţi cu fundul pe ciment, înşiraţi unul după altul, cu picioarele şi mâinile în­tinse şi cu privirile strict aţintite în pământ. Ori cu genunchii la piept, cu braţele încercuind genunchii, capul plecat şi privirea-n pământ. Sunt chemaţi pe rând în camera de tortură pentru a-şi face demascarea. Li se administrează bătăi crunte la tălpi şi la fund până leşină. Sunt băgaţi cu capul în closet ori sunt siliţi să stea într-un picior şi cu mâinile ridicate, în timp ce prin faţa lor se desfăşoară scene de schingiuire, suportate uneori mai greu decât propria tortură. Sunt atârnaţi noaptea de subţiori, cu câte o raniţă cu pietre în spate, în vreme ce torţionari li se aruncă în spate. Sunt puşi să lustruiască – operaţiune absurdă – materialul de cauciuc al pardoselii, cu câte doi, trei sau mai mulţi torţionari în spate. Sunt puşi să se călărească zile întregi ori să formeze piramide de trupuri peste trupul vreunui nefericit. Sunt legaţi de mâini şi de picioare şi învârtiţi până ame­ţesc. Sunt obligaţi să mănânce mâncarea clocotită şi împiedicaţi să doarmă nopţi şi zile la rând. Tată şi fiu sunt puşi să se pălmuiască, iar dacă refuză, sunt bătuţi şi mutilaţi îngrozitor. Un preot trebuie să sfin­ţească un hârdău cu fecale, din care trebuie apoi să mănânce. Un căpitan, invalid de război, este bătut peste piciorul amputat.

Torturile aplicate unui deţinut pot dura şi o lună şi jumătate, chiar şi două. Ele îşi pierd orice scop, chiar şi pe cel al demascării – ajunge să nu mai conteze decât tortura în sine. Cei mai rezistenţi la torturi sunt mutaţi în celula nr. 98 şi supuşi picăturii chinezeşti. Alţii sunt şantajaţi să devină informatori pentru a primi medicamente. Reeducaţii torturează şi omoară cu uşurinţă, iar studenţii de la Piteşti sunt priviţi acum ca nişte trădători.

Nu altfel sunt ei priviţi la Canal : cu ură şi cu teamă, spre mirarea foarte multora, încă nedumeriţi, care se aşteaptă ca studenţii să fie avangarda opoziţiei. Dar zvonul creşte tot mai mult şi curând seamănă panica printre deţinuţi, care sunt preocupaţi acum să se ferească de ei cu orice preţ : sunt răi, sunt informatori, sunt extrem de periculoşi! În iunie 1950, la Peninsula-Valea Neagră sosesc de la Piteşti circa 250 de studenţi. Epui­zaţi de muncă la început, încep apoi să se organizeze. Operaţiunile de re­educare au loc îndeosebi în Brigăzile 13 şi 14, formate aproape integral din studenţi reeducaţi. Ele sunt conduse de frontieriştii Steier şi Fuchs, şi de Bogdănescu şi Gherman (studenţi la medicină). Reeducarea se desfă­şoară noaptea, pentru că ziua victimele muncesc. Pentru ca răcnetele celor torturaţi să nu se audă, doi deţinuţi trebuie să cânte la acordeon, să chiuie şi să joace. Torturile învăţate se aplică şi aici, cu unele variaţii : deţinuţii sunt siliţi să mănânce fecale, să discute cu morţii, să se bată şi să se ucidă între ei, să cânte în timpul torturilor. Muribunzii sunt stivuiţi, ca lemnele, până în tavan.

Spre deosebire de Piteşti, aici deţinuţii sunt în general mai vârst­nici. Printre torturaţi se află şi Ion Simionescu, medic faimos, lider al generaţiei studenţeşti din 1922 şi fost subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale în două guverne. A fost luat de reeducaţi şi torturat noapte de noapte, ziua fiind dus la munca epuizantă de pe şantier. Torturile şi înfometarea durează deja de săptămâni când, la 21 iulie 1951, doctorul Ion Simionescu face câţiva paşi în afara cordonului de siguranţă. O santinelă trage fără somaţie şi îl împuşcă mortal. Un gest cât o sinuci­dere : nu e nimeni la Canal care să nu ştie ce i se poate întâmpla în urma unui asemenea impuls. Pe o cale oarecare, vestea morţii sale devine pu­blică – se pare că e transmisă în afara lagărului de tânărul ţărănist Cicerone Ioniţoiu, fiind difuzată mai întâi la Radio Ankara şi preluată apoi de BBC.

Reeducarea se propagă mai departe. În închisoarea de la Aiud, ea ajunge în toamna anului 1951, de la Gherla, odată cu aşa-numitele „echipe Makarenko“. Nici aici torturile aplicate nu sunt crezute la început, deşi, noaptea, din camerele de tortură se aud gemete şi ţipete neîntrerupte. Se aplică bătăi cu bâta peste urechi până la surzire, iar deţinuţii sunt siliţi să mănânce fecale şi să bea urină. Reeducarea ajunge şi la Ocnele Mari şi la Baia Sprie, şi se încearcă aplicarea ei şi în Oraşul Stalin (Braşov). Şi la Târgşor se fac încercări – este o închisoare pentru elevi de liceu, care a beneficiat multă vreme de un regim de detenţie neobişnuit de blând, aproape părintesc. Apare astfel în celule ideea demascărilor şi „scrierea pe săpun – noul factor de cultură“. Dar gesturile de împotrivire nu lipsesc. Un deţinut, Ion Cimonea, se apără cu succes de cei doi reeducaţi de la Piteşti care vor să-l imobilizeze. Mai târziu, se repede la geamurile dinspre Liceul Unirea şi popota închisorii şi începe să strige foarte tare : „Mă omoară! Mă omoară!“ Reuşeşte în cele din urmă să-i înşele pe cei doi torţionari şi să-i convingă că este cu ei pentru a muta reeducarea într-o cameră mai mare, cu mai mulţi deţinuţi, unde se simte mai în siguranţă. Perseverează şi ajunge într-un final la noul director al închisorii, un fost miner care nu-i torţionar, iar reeducarea este sistată. La 31 mai 1950, în închisoarea de la Târgu Ocna, unde se află deţinuţi politici cu TBC, soseşte de la Piteşti un lot de 50 de deţinuţi studenţi, dintre care 10-12 re­educaţi activi. Studentul Eugen Dimitrov este cel care, un an mai târziu, reuşeşte să spargă geamul celulei de tortură şi să strige cu vocea disperării către stadionul pe care se desfăşoară festivităţile de 1 Mai ale oraşului. Ceilalţi deţinuţi se dezlănţuie pe dată şi ei într-un cor de strigăte la fel de alarmante. Reeducarea eşuează şi aici – de asemenea, cu concursul unui director de închisoare cu sensibilităţi legaliste.

* *

În seara zilei de 14 noiembrie 1951, demascările încetează brusc – ceea ce înseamnă, concret, scoaterea bătăilor din program. La Gherla, ele încetează la fel de brusc în noaptea de 12 februarie 1952. „Să te autodenunţi, să te autoflagelezi, să te cufunzi în excremente, ale tale, ale tuturor, renăscând, om nou, omul epocii noi, o epocă fără discriminări politice, intelectuale, sociale, economice, etnice. Omul nou, fără apartenenţă, fără memorie, fără şi fără. Ce păcat! Colonelul Tzeller a rupt vraja. Când unii se pregăteau să se spovedească şi să-şi ia angajamente, să fie şi ei ceva, omul nou.“ Unii dintre deţinuţi îşi revin din reeducare imediat după înce­tarea torturii. Alţii rămân însă definitiv taraţi.

Unul dintre motivele încetării reeducării, dacă nu chiar cel principal, este vestea morţii doctorului Ion Simionescu, care a devenit publică. Organizatorii experimentului au constatat că acesta se poate desfăşura numai în condiţii de secret absolut. Or, la Canal şi în alte colonii de muncă, menţinerea secretului este practic imposibilă. Experimentul este abando­nat ; apare, în schimb, nevoia de a-i găsi pe „vinovaţi“.

La 19 decembrie 1951, Eugen Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu“ şi alţii, ca Mărtinuş, Livinschi, Gebac, Dan Dumitrescu, Cornel Pop, Aris­totel Popescu, Constantin Păvăloaie, sunt transferaţi la Jilava – pentru a fi avansaţi, cred ei ; în realitate, li se pregăteşte procesul. În primăvara următoare, Securitatea îşi începe anchetele, prin care trec zeci de deţi­nuţi. Anchetele durează până la sfârşitul anului 1953. Apoi, la 20 septembrie 1954, sub preşedinţia binecunoscutului Alexandru Petrescu, specializat în acordarea de pedepse maxime deţinuţilor politici, la Tribunalul Militar Bucureşti începe procesul secret al lotului Ţurcanu, compus din 22 de învinuiţi de „acte de teroare în grup“, de „crimă de uneltire contra securităţii interne“ şi de „înaltă trădare“. Acuzaţiile rostite la tribunal au o doză letală de ridicol – dar nu şi pentru magistraţi : Eugen Ţurcanu şi acoliţii săi ar fi fost manipulaţi din afara închisorilor şi a ţării de emigraţia română legionară. Or, toată lumea ştie că mai degrabă se poate lua legătura cu extratereştrii decât cu un om aflat în închisorile regimului!

Evi­dent, despre coordonarea întregii acţiuni de către Ministerul de Interne, în primul rând prin generalul Alexandru Nicolschi, şi despre concursul dat de Securitate şi de administraţia închisorilor şi a coloniilor de muncă – despre toate acestea nu se suflă o vorbă. Nu e luată în seamă nici recu­noaş­terea complicităţii de către Eugen Ţurcanu însuşi, care afirmă că a înde­pli­nit „o misiune istorică“ încredinţată de Partidul Muncitoresc Român. Geniul malefic al reeducării, dracul gol, cum l-au văzut atâţia şi atâţia deţinuţi, cel ce a visat să-şi aducă astfel o contribuţie ştiinţifică, epocală la consolidarea noului regim şi să fie astfel eliberat şi chiar încorporat în Securitate cu un grad superior, nu a fost, la rândul lui, mai mult decât o unealtă. Acum, sacrificată. La 10 noiembrie se rosteşte Sentinţa nr. 32 a Tribunalului Militar prin care întregul lot este condamnat la moarte. Con­form datelor sentinţei, în cursul reeducării au fost ucişi la Piteşti şi Gherla peste 30 de deţinuţi şi au fost torturaţi peste 780 de deţinuţi la Piteşti, sute la Gherla, peste 70 la Târgşor, şapte-opt în Oraşul Stalin, cinci-şase la Târgu Ocna, zeci de deţinuţi la Canal. Mai mult de 100 de deţinuţi au rămas cu infirmităţi foarte grave, iar alţii s-au sinucis sau au înnebunit. La 17 decembrie 1954 sunt executaţi la Jilava prin împuşcare Eugen Ţur­canu şi alţi 15 torţionari, iar la 22 iunie 1955 este executat tot aici Vasile Puşcaşu din acelaşi lot. Pedepsele de condamnare la moarte ale lui Popa Ţanu şi ale altor patru torţionari sunt comutate în muncă silnică pe viaţă. Un alt proces stabileşte, prin sentinţa din 16 aprilie 1957, condamnări pentru cinci ofiţeri de Securitate şi pentru directorii şi funcţionarii din peni­tenciarele reeducării, pentru „favorizarea actelor de teroare şi pregătirea de acte uneltitoare“. Dar aceştia nu-şi vor executa niciodată pedepsele. Şi nici Popa Ţanu, capul de la Gherla al torţionarilor, eliberat în 1962 şi stabilit la Sibiu, unde se mai întâlneşte din când în când cu una dintre fostele sale victime.

Fragment din volumul Aşa s-a născut omul nou de Dorin-Liviu Bîtfoi apărut la Editura Compania

www.cafegradiva.ro

7 comentarii

  1. Mie imi e greu sa citesc, nu pot spune ce senzatii am in corp. Ma intreb cum a fost pentru dumneavostra sa va documentati, sa scrieti aceasta carte.
    Mihaela

    RăspundețiȘtergere
  2. 1. incredibil, inspaimantator ce poate face omul cu puterea! nu am intele niciodata cum pot fi unii oameni atat de bestiali, ce determina activarea exarcebata a laturii negative, intunecate...

    2. azi se cheltuiesc o gramada de bani, pe spatele societatii, pentru intretinerea si reeabilitarea puscariasilor care, marea majoritate sunt niste ticalosi, o rusine a speciei umane, insa au conditii umane, chiar lux, nu exista azile in Romania dar exista puscarii moderne! pentru violatori si criminali!!

    ...si ma gandesc ca acei oameni despre care scrii au fost schingiuiti pentru niste idei, pentru niste banuieli, aiurea! cata nedreptate pe lumea asta! nu pot si nu vreau sa cred ca raul din noi e mai puternic decat forta binelui!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. cel mai adesea nici macar pentru niste idei, banuieli, ci pentru nimic, ceea ce este intr-adevar greu de inteles...

      Ștergere
  3. se vinde si in librarii? in timisoara?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, exista in librariile din toata tara, va multumesc pentru intrebare!

      Ștergere
  4. Și eu aș vrea să citesc cartea. Am citit Gherla, Pitești, Jilava. E cumplit de greu de citit, dar cred că prinde bine să o facem, să înțelegem natura umană, în tenebrele ei.
    Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi dus la capăt ”acțiunea”. Sau ce s-a ales de toți cei ”reeducați”, care au rămas în viață.
    Oricum, foarte interesant ca studiu.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!