Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

"Aşa tată, aşa fiu" la Festivalul de Psihanaliză şi Film

marți, 26 noiembrie 2013




Festivalul de Psihanaliză şi Film din acest an a adus un film care mi-a plăcut foarte mult. Este vorba despre producţia japoneză Aşa tată, aşa fiu (2013) a regizorului Kore-eda Hirokazu. Filmul a primit anul acesta Premiul Juriului la Cannes şi prezintă drama unei familii căreia, după 6 ani de la naşterea singurului fiu, i se comunică de la spitalul în care copilul se născuse că, în urma unei erori medicale, fiul lor biologic fusese înlocuit cu un alt băiat născut în aceeaşi zi la acelaşi spital. Într-un sens mai restrâns, filmul decelează conflictele psihice şi afective pe care tatăl Ryota (Masaharu Fukuyama), un prosper om de afaceri, le parcurge odată cu aflarea veştii că cel pe care îl credea fiul său nu este, de fapt, copilul lui biologic.

După proiecţie, comentariile au fost făcute de antropologul Vintilă Mihăilescu şi de psihanalistul Andrea Sabbadini, directorul European Psychoanalytic Film Festival de la Londra. Domnul Vintilă Mihăilescu a subliniat importanţa geografică a naşterii acestui film, opinând că o astfel de peliculă e una ce caracterizează cultura şi lumea japoneză, o societate în care a da naştere sau nu a unui copil a devenit o problematică din ce în ce mai prezentă. Andrea Sabbadini a remarcat geniul regizoral cu care acest film a fost construit şi acurateţea regizorului de a reda aspecte din viaţa lăuntrică a unui copil. Pentru ca sufletul unui copil să fie pătruns şi înţeles de către un adult, afirma Sabbadini, e nevoie de multă sensibilitate, dar şi de o anume vulnerabilitate asumată din partea adultului. A alege să descrii ceva din afectivitatea şi psihismul unui copil implică reactivarea unor conţinuturi psihice, conflicte, afecte trăite în propria copilărie.

În continuare, doresc să împărtăşesc câteva gânduri şi impresii pe care le-am avut în urma experienţei vizionării acestui film. Aş afirma, în primul rând, că evenimentul naşterii este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa femeii pe cale să devină mamă şi a bărbatului pe cale să devină tată. A amândurora deopotrivă. Acest eveniment implică întotdeauna un mandat transgenaraţional prezent în mintea părinţilor. Mandatul transgeneraţional e dat de faptul că, prin intermediul copilului lor, părinţii îşi regăsesc propriii bunici al căror rol este fixat astfel în mintea, sufletul şi conduita copilului. Conform teoriei psihanalistulului Serge Lebovici, atunci când un copil este conceput, părinţii trebuie să deseneze arborele de viaţă al viitorului om şi să transmită, fiecare în parte, mandatul său transgeneraţional. Nou-născutul este, deasemenea, rodul dorinţelor conştiente şi, mai ales, inconştiente, ale părinţilor.

Filmul în discuţie dezvoltă rolul determinant al dorinţelor, fantasmelor şi conflictelor inconştiente în procesul de filiaţie, în special pe cele ale tatălui. Ryota întruchipează ceea ce astăzi numim un tată modern: un om de afaceri mereu ocupat şi preocupat de a face bani, un bărbat care nu îşi lasă timp pentru soţia şi fiul lui. Acest bărbat este condus de datorii inconştiente dobândite în raport cu părinţii săi şi cu propria copilărie: provenea dintr-o familie săracă, tatăl lui era alcoolic, a crescut împreună cu fratele său alături de o mamă vitregă pe care nu a acceptat-o niciodată. Dorinţa lui conştientă era de a-i asigura fiului o viaţă mai bună decât cea pe care o avusese el. În ceea ce priveşte dinamica inconştientă, observăm că bărbatul transmitea şi, astfel, repeta, ceea ce el însuşi trăise în copilărie: abandon mai ales din partea figurii paterne şi nevoia de a se face iubit de către tatăl său, nevoie tradusă prin efortul de avea o carieră de succes. Această nevoie de a se face iubit de către tată o fixează în copilul său prin impunerea lecţiilor de pian asupra copilului care nu era talentat la muzică. Micuţul exersează zilnic la pian sperând că tatăl îi va remarca efortul şi va ajunge să-l placă.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Echilibrul familial este zdruncinat în momentul în care Ryota află că, cel pe care îl investise drept fiu, nu era copilul lui biologic. Acesta este momentul în care, în viaţa bărbatului, are loc o serie de erupţii de conflicte interne primare, afecte, fanasme inconştiente - care îi afectează narcisismul, îl pun în dificultate şi îl fac să îşi reconsidere rolul de tată. Freud afirma că esenţa parentalităţii este un proces de gândire care lasă pe loc secund percepţiile senzoriale directe în favoarea unor procese intelectuale mai înalte, cum ar fi amintirile, reflecţiile, deducţiile. Tatăl este cel care transmite patrimoniul său biologic, istoric, afectiv.

Întrebarea care domină din umbră filmul este:
poţi numi un copil ca fiind al tău în condiţiile în care el nu este al tău din punct de vedere biologic?
Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, fiecare dintre personaje traversează un proces dificil de înţelegere şi de integrare a semnificaţiei de părinte şi de copil. Ryota luptă şi reuşeşte să-şi recupereze fiul biologic, însă rămâne dezamăgit când acesta se poartă ca şi cum nu ar coincide în nici un punct scenariului pe care tatăl îl avea în minte vizavi de copilul său. Drama pe care o trăieşte este aceea a realizării faptului că amprenta lui se găseşte nu în copilul biologic, ci în copilul dorit, investit, crescut. În copilul imaginat.

O pionieră a psihanalizei originii vieţii, a meternităţii şi a paternităţii, Monique Bydlowski constata că, în primul rând, copilul este imaginar, adică,
el este copilul presupus a împlini totul, a repara totul, a satisface totul: doliu, singurătate, destin, sentimentul pierderii. (...) Ceea ce se doreşte este nu atât un copil concret, cât realizarea celei mai vii dintre speranţele infantile. (Monique Bydlowski, Psihanaliza maternităţii, Editura Trei, 1998)



Alexa Plescan

este psiholog.
DE ACELASI AUTOR



Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!