Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Jean Starobinski, plenitudinea posibila

joi, 16 ianuarie 2014

Jean Starobinski este cel mai mare umanist pe care, la ora actuala, il pot oferi lumii Elvetia si Europa. Este, de asemenea, si cel mai longeviv. Medic psihiatru, savant, scriitor, critic si istoric literar, filosof, comparatist „generalist“, exeget al confluentelor si al interferentelor mereu nascânde pe terenurile nerevendicate ale interdisciplinaritatii, opera sa ilustreaza gândirea, vointa si cuprinderea unui spirit enciclopedic. La cei 94 de ani ai sai de curând impliniti, Starobinski proiecteaza culegeri si volume, scrie, rescrie, revizuieste, reediteaza carti, augmenteaza si imbunatateste editii. Nu conteneste sa descopere in propria-i opera ceea ce a urmarit cu tenacitate in scrierile autorilor pe care i-a interpretat: „perfectiunea, drumul, originea“. Valoarea ei nu este cuantificabila, cum nu pot fi cuantificate nici calitatile care o definesc: profunzimea, claritatea, vastitatea, perspectiva.

Sa-l cunosti pe autorul ei de aproape, sa-l asculti, sa stai de vorba cu el, sa ramâi in corespondenta – toate acestea inseamna un privilegiu, dar si sansa unei hotarâtoare experiente culturale.

Intâlnirea mea cu Jean Starobinski a avut loc târziu, cu mult dupa ce, intre noi, se stabilise o relatie. Explicatia e simpla, dar istoria e lunga, numara decenii. Sotul meu, Mircea Martin, critic literar angajat intr-un proiect dedicat Scolii de la Geneva, era discipol al lui Marcel Raymond, scrisese despre maestrul sau, despre Albert Béguin, Jean-Pierre Richard, Georges Poulet, iar ca profesor de teoria literaturii si teoria criticii la Filologia bucuresteana tinea cursuri si seminarii despre criticii precursori si co-fondatori ai respectivei scoli de gândire, precum si despre congeneri ai lor care s-au revendicat de la ea.

L-am cunoscut pe Jean Starobinski, in acest context, prin cea mai directa si mai inevitabila contagiune, inainte de a publica, in 1993, Melancolie, nostalgie, ironie, antologie esentiala pentru intelegerea operei starobinskiene, critice si stiintifice. Treptat, am intrat cu el intr-un fel de inocenta familiaritate, pentru mine provocatoare, asemenea celei pe care o ai cu o limba straina atunci când imprejurarile te-au grabit s-o (de)prinzi intâi „dupa ureche“ si tot astfel s-o vorbesti, in virtutea accesului usor, dar limitat. Fapt este ca, ajungând peste ani la Geneva, in 1990, n-aveam decât sa-l recunosc. Cel putin, asa-mi imaginam in acea dimineata de ianuarie, in drum spre locuinta familiei Starobinski, pe atunci, in rue de Candolle. Adresa imi era, si ea, familiara: o vazusem de atâtea ori, caligrafiata pe scrisori de catre expeditor. Cât despre cladirea de la numarul 12, ea nu era probabil foarte veche, dar, situata intr-un perimetru comun, impartasea acelasi aer fizic si spiritual cu Universitatea. Profesorul insusi a fost cândva student aici, urmând mai intâi studii clasice, apoi de medicina. Tot aici s-a instruit sub indrumarea maestrului si prietenului sau, Marcel Raymond, si a predat literatura franceza mai bine de treizeci de ani. In 1958, odata incheiata a doua perioada de internat, la Spitalul Universitar de Psihiatrie de la Cery (prima se desfasurase timp de cinci ani la Clinica de terapeutica a Spitalului Cantonal Universitar din Geneva), si-a incetat, practic, activitatea de clinician. Va introduce insa, cu sprijinul lui Marcel Raymond, o disciplina noua la universitatea geneveza, istoria ideilor, dedicându-si, consecvent, cursurile unor teme de istorie a medicinei.

Fidel dublei sale vocatii, de medic si de literat, Starobinski si-a folosit un timp competentele, fara deosebire, in ambele directii – când in câmpul psihopatologiei si al istoriei medicinei, când in cel al literelor. Desi nu intentiona sa se desparta (si nici nu s-a despartit vreodata) de medicina, ulterior si-a extins sfera de interes. Si-a reconsiderat prioritatile, s-a pasionat de istoria literaturii si de filosofia culturii, si-a construit propriul sistem critic si metodologia. Si-a adaptat unghiurile de abordare, impulsionat de referinte si exigente impuse de turnúrile si avansul interpretarii. Legatura dintre gândirea medicala si cea critico-filosofica va ramâne, insa, in viitor, una organica. Asemenea celei dintre un obiect de arta si propria intarsie.

E interesanta si se cuvine mentionata, desi nu impartasim aceeasi parere, ipoteza criticului John E. Jackson, profesor de literatura franceza la Universitatea din Berna, specialist, la fel ca omologul sau genevez, si in Baudelaire. Ea se refera la relativa prioritate pe care Starobinski ar fi acordat-o statutului de critic, dând optiunii sale urmatoarea semnificatie : „Jean Starobinski imi pare ca a ales sa devina critic literar mai degraba decât medic, din convingerea ca locul celei mai profunde libertati umane este limbajul, si nu sanatatea“(1). Eu as fi spus, dimpotriva, ca daca a trebuit sa aleaga sa fie mai degraba critic, atunci Starobinski a facut aceasta alegere din perspectiva medicului: din convingerea ca limbajul creatiei literare (dar nu numai al creatiei literare) trebuie investigat, el fiind intr-o relatie strânsa de interdependenta cu sanatatea umana, care sanatate da loc „celei mai profunde libertati“. E greu de crezut ca un psihiatru, dublat de un critic literar, fie acesta oricât de fascinat de libertatea pe care, intr-adevar, ne-o confera limbajul, ar putea avea vreodata, in aceasta privinta, o viziune diferita. Las’ ca nici nu e cazul sa-i interpretam optiunea prin prisma unei presupozitii dualiste. Caci, mai presus de orice, si mai cu seama când vorbim despre Starobinski, trebuie sa fim mereu atenti la „relatia critica“, pentru ca numai in functie de multiplele ei dezvoltari si reconfigurari in cadrul unui intreg sistem relational isi exprima criticul convingerile. Iata, de pilda, in completarea celor doua ipoteze anterioare, o viziune superioara, decupata dintr-o afirmatie facuta de Starobinski insusi (2): „In literatura, si mai ales in enorma contradictie pe care literatura o poate sublinia intre diferitele registre ale cuvântului, ale gândirii, ale visului, si ale perceptiei realului, exista o putere eliberatoare“.

Dar sa lasam deoparte problema prioritatii in devenirea criticului, care, dupa mine, este prea putin importanta si sa mai subliniem o data, fie si in treacat, pregatirea lui Jean Starobinski in filologia clasica, enorma sa deschidere pentru scrierile anticilor – filosofi, dramaturgi, poeti – si, in general, pentru cultura Antichitatii. Pentru ca, potrivit credintei sale, in trecutul indepartat, in antichitatea greaca si latina incolteste orice viitor. Acolo se zamislesc si se ramifica perspectivele, in puterea de fascinatie a acelui trecut sta nasterea idealurilor umanitatii, indiferent de sfera careia ii sunt destinate: stiinta, filosofie, literatura, arta. Dar parca numai idealurile? Scormonind Antichitatea, Starobinski va descoperi o fantastica memorie a aventurilor spirituale si a experientelor existentiale – trairi, impliniri si neimpliniri, inaltari si prabusiri – pe care le-a cunoscut fiinta umana. Stocul inepuizabil al respectivei memorii, ne spune el, contine, bunaoara, cunostinte despre rolul mastii sau despre simptomele melancoliei, inainte ca aceasta sa fi fost repertoriata ca „problema medicala“. Homer, ne atrage atentia criticul, „care este la inceputul tuturor imaginilor si al tuturor ideilor“, descrie, de pilda, „in cântul VI din «Iliada» (versurile 200-203)“, „necazul melancolicului“ (3).

Preocupat, dar mai mult decât preocupat, captivat de ideea puterii eliberatoare a literaturii si de relatia ei cu adevarul, Starobinski, „critic al constiintei“, pentru care „critica este o arta a trezirii“, face din Iluminism, din filosofia, din ideologia si din literatura lui o tema centrala a programului sau critic.

Figura cea mai vie, si paradoxala, care il va stimula poate cel mai profund si ii va orienta in cele mai neasteptate directii reflectia critica este cea a ilustrului sau concitadin, Rousseau. In personalitatea lui singulara, pluridimensionala, dar contradictorie, descopera criticul spectaculozitatea si mizele unei „sinteze dialectice“. Abia intors de la Baltimore, de la Universitatea Johns Hopkins, unde a predat literatura franceza si a asistat la cursuri de istorie a medicinei, Starobinski isi va lua doctoratul in Litere la Universitatea din Geneva cu lucrarea „Jean-Jacques Rousseau. La transparence et l’obstacle“. Publicata la Paris (4), ea va deveni foarte curând un titlu de referinta in critica de specialitate, propulsându-l pe autor in rândul marilor critici ai secolului XX, Albert Thibaudet, Marcel Raymond, Gaëtan Picon. Lucrarea nu este – asa cum va tine sa precizeze, in „Prefata“ editiei din 1971 (5), autorul, „o biografie“, chiar daca organizarea materiei urmeaza cronologia si „respecta atitudinile lui Rousseau“. Ea ne ofera o viziune simultana si unitara asupra calitatilor acestuia „de filosof, antifilosof, teoretician al politicii, compozitor, muzician, persecutat“ – calitati despre care, fireste, s-a scris si sunt cunoscute. Ce face Starobinski insa – cel mai bine inzestrat si, neindoielnic, cel mai bine plasat pentru o asemenea subtila intreprindere – este sa surprinda, deopotriva, „impetuozitatea unui suflet care isi transporta viata la un nivel la care doar reflectia sa ajungea…“ (6) Si pentru care „dragostea de adevar“ devine o pasiune. Dar câta pasiune, atâta ratiune pune Rousseau in aceasta dragoste care, observa exegetul, nu este „dezinteresata“. Exista la Rousseau o „vointa de adevar“ si este evident ca filosoful nu sta sa-l jinduiasca, ci cauta sa-si intareasca fara contenire nadejdea in el. Daca are vreun jind – si are, totusi –, acesta, observa Starobinski, bate inspre altceva: Rousseau ar vrea sa se instaleze in acest adevar „ca intr-o identitate“ care i-ar asigura „un echilibru“ fiabil, protector; sa se baricadeze inlauntrul lui asa cum melancolicul, banuitor si retractil, se cuibareste in singuratate, in credinta ca va face din ea – dintr-o vulnerabilitate – o stavila impotriva lumii pe care o simte ostila. Cu deosebirea ca Rousseau este un patimas orgolios si, totodata, un mare revoltat: detesta din toate puterile sale minciuna si o denunta, caci lumea toata, cu mastile ei, cu falsa-i aparenta il contrariaza, il vexeaza, ii ultragiaza sensibilitatea: „teatralitatea“, penibila, stim inca de la Robert Burton (7), ii repugna melancolicului. Dar, desi infiereaza minciuna si falsitatea, desi uraste mastile, „teatralitatea“, in setea lui de a-si impune adevarul cade in capcana propriei inscenari. In care nici el nu pare ce este, nici lumea nu este ce pare. Fata cu aceasta dubla discordanta iscata dintr-o inlantuire de perceptii false – asupra realitatii si asupra lui insusi – de idei fixe, de obsesii legate de un anume adevar, criticul va apela la competenta psihiatrului. Caci neajunsurile pe care aceste fenomene i le aduc filosofului sunt imprevizibile, irezolvabile si, mai ales, majore. Este extrem de suspicios, inventiv in suspiciunile sale si, in acelasi timp, irascibil. Si, cu cât gândeste mai „gresit“, mai neadevarat, ne explica psihiatrul, cu atât e mai convins de „adevarul lui“, considerându-se neinteles de societate si persecutat. Iar omul este una cu filosoful si nu poate fi decât sortit esecului pentru ca „de relatia cu un anumit exterior depinde interioritatea“ (8). Dar tocmai interioritatea, in cazul lui, este catastrofala. Reconcilierea lui Rousseau cu lumea nefiind posibila pentru ca, in primul rând, nu e posibila reconcilierea cu sine. Iar pentru ca lucrurile sa fie inca mai complicate, moralistul are suficiente motive si sentimente, cum nu se poate mai tulburi, de culpabilitate. Intrebarea care se impune este cât ii inhiba ori, dimpotriva, cât ii exalta ele spiritul justitiar? Trist este, va deplânge specialistul situatia, ca, pâna la urma, pe filosoful-pacient nu-l va invinge minciuna care guverneaza societatea, nici detestabilul joc dintre aparenta si esenta, il va zdrobi scenariul „propriului adevar“. Acestea fiind spuse, intrebarile medicului se vor intâlni o data in plus cu ale exegetului, plasându-se in logica aceleiasi actiuni demascatoare si demistificatoare: este Rousseau un filosof, scriitor, muzician etc., si nu mai mult decât atât ? Este el, cu toate acestea ori dincolo de toate, un caz? Facându-i anamneza, medicul ne pune in tema cu privire la bolile care i-au fost atribuite pe rând: „melancolie“, „intoxicatie uremica“, „lipemanie“ sau „monomanie trista“, „delir senzitiv de relatie“, „nevroza“, „degenerescenta“. Reflecteaza asupra tuturor, dar mai ales asupra „legaturii care i-ar putea uni delirul cu gândirea rezonabila“ (9). Si conchide: paranoia cu delir interpretativ. In fine, criticul ii poate scoate masca marelui filosof, si nu masca, mastile, care, oricum, nu-i mai foloseau la nimic: pe una si-o pusese drept pavaza impotriva societatii, dupa cealalta se ascunsese ca dupa sine insusi, pentru a se reinventa. Dar, fie ca s-a mintit, fie ca numai s-a-nselat in aceasta „constructie de sine“, marele gânditor „s-a reformat“ pâna la totala autodistrugere. Experienta atroce, memorabila, prin tragismul ei, nu doar pentru destinul lui Rousseau, ci pentru insasi istoria spirituala a umanitatii.

N-am adus intâmplator in discutie aceasta chestiune a adevarului care este placa turnanta in interpretarea biografiei si a scrierilor lui Rousseau. Caci Rousseau insusi este exponentul unui timp, al unui tip de societate si, nu in ultimul rând, al unei culturi care, pe de o parte, imbratisase falsa aparenta, pe de alta, se revolta impotriva ei. Astfel, in cultura secolului al XVIII-lea, in literatura, in arta, filosofia Luminilor a generat un curent de eliberare – de-mascare, des-valuire, revelare – a realitatii impotriva ingenioaselor si numeroaselor disimulari si practici deformatoare. Starobinski a dus insa acest demers mai departe decât insisi „dusmanii mastilor“, asumându-si gestul unui „moralist-psiholog“ (10). A zdruncinat mituri, a despuiat de masti figuri tutelare. I-a reinterpretat pe corifei – dincolo de Rousseau, pe Montaigne, Diderot, Voltaire – in intimitatea lor frusta, in esenta lor adevarata, neviciata si nefalsificata de aparente. Ce putea fi, asadar, mai incitant pentru un psihiatru si pentru un critic literar atasat stiintelor umane, precum Starobinski, decât incercarea de a intui subtilitatile si complicatiile generate de raportul intre om si masca, intre individ si societate, intre suflet si corp? In buna traditie a unor gânditori iluministi, a reflecta va deveni curând, si pentru el, a compara. Ca urmare, va interoga, deopotriva, personaje literare, scriitori si artisti, fiecare cu particularitatile, profunzimea si complexitatea universului sau mental si afectiv. Acestia, angrenati cu tot cu operele pe care le ilustreaza, in structuri, in lumi, in literaturi. (va urma)

Angela Martin


Note:
1) Starobinski en mouvement: „Starobinski et Baudelaire: une affaire de distance“, p. 119, Editions Champ Vallon, 2001.
2) Consemnata de José María Ridao in El País, in 20 martie 2009, cu prilejul vizitei autorului la Círculo de Bellas Artes din Madrid.
3) L’encre de la mélancolie, p. 19, Editions du Seuil, octombrie 2012.
4) In 1957, la editura Plon (n.n.).
5) Jean-Jacques Rousseau. La transparence et l’obstacle suivi de Sept essais sur Rousseau, Gallimard.
6) p. 81, id.
7) Autor al cunoscutei Anatomy of Melancholy; editia a III-a, citata de J. Starobinski, a aparut la Londra in 1628.
8) Starobinski en mouvement, p.359, op. cit.
9) Op. cit., cap. VIII, „Boala“, p. 241.
10) „Stiu ce urari sa-mi doresc din partea prietenilor mei. Jean Starobinski in dialog cu Angela Martin“, in Cultura, noiembrie 2005.

 

Preluat din Cultura

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!