Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Schopenhauer ca un lup singuratic

luni, 24 februarie 2014

"Cine sunt eu?" Cel care a scris Lumea ca voinţă şi reprezentare şi care la problema existenţei a formulat o soluţie care îi va face caduci pe vechii filosofi şi, în orice caz, îi va preocupa pe cei ai următoarelor secole. Iata cine este - şi oare ce l-ar mai putea îngrijora în anii care i-au mai rămas de trăit? Portretul său nu ar putea fi mai desăvârşit de atât: Schopenhauer este omul unei singure cărţi, scrise la treizeci de ani, pe care a remaniat-o tot restul vieţii sale. O ştie acum oricine: el este primul gânditor care a părăsit Biserica occidentală a raţiunii şi care a concediat definitiv domnia sensului. Odată cu agonia raţiunii pe care a iniţiat-o, o agonie care a lovit cu uimire şi groază, se deschide era haosului, a psihanalizei şi a lui blabla şi a lui chichi, pentru a-l parafraza pe Frédéric Schiffter.

Schopenhauer ar fi scris această frază: numai disperarea, cu o tuşă de umor, ne-ar mai putea salva, presupunând că mai e ceva de salvat.

Să ajungi la astfel de concluzii la treizeci de ani revelează o formă de geniu care te condamnă la izolare: notorietatea sa tardivă Schopenhauer o va datora publicării, în 1851, unor adăugiri intitulate Parerga et paralipomena (Completări şi omisiuni). În paralel cu aceste adăugiri, Schopenhauer ţinea caiete intime, un soi de câmp al tranşeelor unde se adăpostea de lume şi de clinică pentru durerile zilnice.

Extrasele din Parerga consacrate artei de a nu citi, ca şi paginile intime conturează portretul filosofului morocănos, malaxor de iluzii, al exterminatorului moralist şi al lupului singuratic ce refuză să ia parte la festinul vieţii. Diogene s-a întors şi caută acum, la Frankfurt, o fiinţă umană ("Arătaţi-mi un om, chiar acum!"). El nu află decât "creaturi mizerabile, mărginite, rele la inimă şi cu suflet mic". De asemenea, el propovăduieşte exilul în sânul societăţii oamenilor şi pune în gardă contra celei mai mari dintre rele, căsătoria, această "datorie pe care o contractăm în tinereţe şi o plătim până la bătrâneţe". La fel ca Diogene, Schopenhauer este celibatarul ireductibil şi insolvabil, credincios singurătăţii sale şi unicei sale cărţi. Este denunţătorul imposturilor, cercetaşul care lasă nopţii moda zilei şi îşi îndreaptă torţa doar spre rictusurile unei umanităţi falimentare. Refuză să lase vreun bacşiş acestei lumi de fiinţe "cărora faptul de a merge pe două picioare le dă dreptul să ne creadă semenii lor". Sarcasmul lui nu-i cruţă nici pe pozitiviştii progresişti, nici pe revoluţionarii mânaţi de credinţa în omenire. Doar înţelepciunea asiatică, taoismul şi budismul pe care el primul le-a făcut cunoscute, ca filosof, în Occident, s-au bucurat de bunăvoinţa sa. El a fost, este şi va fi definitiv în contra curentului. Morala sa a resemnării şi a abandonării voinţei de a trăi m-a câştigat în timpul adolescenţei şi mă seduce, încă, astăzi. Cu toate acestea, trebuie să admit că rareori am pus-o în practică, ca şi Schopenhauer, de altfel.

Rentierului rănit de Frankfurt îi plăcea să se descrie ca martir. Ceea ce le intriga pe tinerele fete. Charlie Chaplin, un fan al unchiului Arthur, nu s-a înşelat. Calea lui Monsieur Verdoux se întretaie cu aceea a unei cititoare de Schopenhauer, o tânără cu o înfăţişare îngrijorătoare abia ieşită din închisoare. El îi va oferi Lumea ca voinţă şi reprezentare. Chaplin i-o oferise deja, de altfel, lui Louise Brooks. Ea o consideră o capodoperă absolută, alături de În căutarea timpului pierdut. Nu trebuie mai mult pentru a remedia neajunsul de a te fi născut.

Traducere de D. L. Bîtfoi

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!