Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Umanism si paradox in logoterapie

duminică, 30 martie 2014



Ideea că psihologul sau psihoterapeutul a luat azi locul preotului e deja un loc comun. Iar asocierea de roluri nu e întâmplătoare. Căci atât duhovnicul, dar şi terapeutul sunt priviţi ca un soi de ghizi în regăsirea sensului vieţii.


Pe vremuri oamenii se duceau la preot. Dar trăim într-un secol secularizat şi nu trebuie să ne mire dacă şi misiunea de duhovnic s-a secularizat. Deja în secolul trecut Kierkegaard a îndrăznit să afirme: "Preoţii nu mai sunt duhovnici, dar medicii au devenit",

scrie Frankl în volumul Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiză existenţială, tradus la Editura Trei, în colecţia „Psihoterapie”.


Pentru a evita orice confuzie să spunem din capul locului că deşi vorbeşte despre „asistenţa medicală duhovnicească”, Frankl nu suprapune preoţia cu medicina, ci distinge net cele două roluri. Nu cade, aşadar, în cursa poncifului după care psihologul ar fi noul duhovnic al omului contemporan. Frankl doreşte, în schimb, să amintească faptul că


un oncolog, un neurolog şi mai ales un psihiatru care se confruntă cu pacienţi cu patologii grave, cu toţii sunt obligaţi să întreţină o relaţie umană cu pacientul, în care să vadă fiinţa umană, persoana din spatele bolii, şi nu doar un mecanism stricat. 



Nu pentru un «mecanism psihic» stricat, nu pentru un «aparat» psihic ruinat şi nu pentru o maşină distrusă aş dori să fiu medic psihiatru; ci numai pentru omenescul din bolnav, care se află îndărătul a tot şi deasupra a tot.

A regăsi valoarea umană, dincolo de patologic şi chiar a găsi o cale de împăcare cu boala, iată miza lui Viktor Frankl din volumul Teoria şi terapia nevrozelor scris în 1956 şi revizuit în mai multe rânduri. Autorul oferă de altfel exemplul unei paciente schizofrenice care


zice că aude, e-adevărat voci, dar tot preferă asta decât să fie tare de ureche.

Logoterapia fondată de Viktor Frankl nu se reduce în nici un caz la promovarea atitudinii „umaniste” în medicină şi psihologie. Născut în Viena lui 1905, Frankl devine neurolog şi psihiatru, dar în lagărele naziste din cauza originii evreieşti. Aici trăieşte experienţa crucială a vieţii sale. Aici îşi dă seama cât de mult contează să ai nişte valori la care să ţii cu adevărat şi care să dea sens vieţii.

De aici vine şi ideea lui Frankl după care o bună parte din nevrozele de azi nu neapărat de natură psihică ori somatică, ci ţin de pierderea sensului, de o depersonalizare, de o „frustrare existenţială”.

În consecinţă, sarcina logoterapeutului constă tocmai descoperirea „persoanei spirituale” şi în ajutarea pacientului să redescopere sensul vieţii. Frankl aminteşte cazul unei paciente cu un cancer în fază avansată şi extrem de necăjită că va trebui să-şi lase copiii de izbelişte. A reuşit s-o împace cu sine, comparând cazul ei cu cel al unei femei care n-ar fi avut nici un copil şi, aflată în faţa morţii, şi-ar fi dat seama că nu există nimeni pe care să lase în urmă.

Bazată aşa cum îi spune numele pe discuţia raţională, dar inspirată şi de filosofia existenţialistă din interbelic (Heidegger), logoterapia lui Frankl mizează adesea pe tehnici paradoxale, în răspăr cu bunul simţ. După ce nuanţează cauzele şi factorii declanşatori ai nevrozei (prin care se înţelege „orice îmbolnăvire care este psihogenă”) şi insistă mai ales asupra resorturilor spirituale,

Frankl oferă exemplul a două tehnici de bază pentru logoterapie. 

Mai întâi este intenţia paradoxală în stare să rupă cercul vicios al anxietăţii, prin aceea că pacienţii sunt încurajaţi să-şi dorească să li se întâmple tocmai lucrul de care se tem mai mult. Să vrei să roşeşti în public te scapă automat de această reacţie incontrolabilă, spune Frankl, anunţând ceea ce terapia cognitiv-comportamentală va numi confruntarea cu stimulul anxiogen. A doua tehnică din volumul Teoria şi terapia nevrozelor este dereflecţia, adică ajutarea pacienţilor obsesivi să-şi îndrepte atenţia spre altceva, să se poarte mai natural, mai spontan. Spre exemplu, un pacient cu tulburări sexuale psihogene va fi încurajat să nu mai fie atent tot timpul la performanţele din pat, ci să se relaxeze reducându-şi intenţiile la câteva mângâieri şi semne de tandreţe.
Deşi vine din aceeaşi Vienă din care se trag Freud şi Adler, Frankl antipatizează făţiş psihanaliza şi dezvoltările înrudite cu ea. Povesteşte cu plăcere cazul unui coleg logoterapeut, Georg Pynummootil (SUA) care scapă un pacient de ticul clipitului des, problemă pe care psihanaliza nu fusese în stare s-o rezolve.


L-am trimis la psihanalist. Dar după o serie întreagă de şedinţe la revenit la mine să-mi comunice că psihanalistul nu putuse găsi cauza, darămite să-l ajute. La care i-am recomandat ca data următoare când avea de vorbit cu cineva să clipească din ochi cât va putea mai mult, pentru a-i arăta partenerului de discuţie cât de excelent o putea face,

povesteşte terapeutul american, citat de Frankl. Ce urmează nu e greu de ghicit. Tehnica „intenţiei paradoxale” dă roade: pacientul încearcă să clipească des, însă nu reuşeşte în nici un chip.


De atunci încolo, ticul cu clipitul nu s-a mai manifestat niciodată,

povesteşte logoterapeutul american. Psihanaliza, spune Frankl, ignoră nevrozele spirituale („noogene”), adică


trece pe lângă problematica specific umană, proiectând-o în planul subuman.

Mai mult decât atât, psihanaliza însăşi poate provoca nevroze, îşi aminteşte un alt psihoterapeut american (Zev W. Wanderer), citat de Frankl. Pe scurt, terapeutul aflat în formare cu doi psihanalişti „autoritari” începe se autoreprime, de teamă ca va pierde slujba. În timpul şedinţelor de supervizare, resimte o anxietate de care nici un alt psihanalist nu-l poate scăpa. Formatorii îi recomandă o psihanaliză a relaţiei cu tatăl şi a traumelor timpurii, dar asta adânceşte criza, ţinându-l într-o stare de „hiperreflecţie”. Însănătoşirea vine odată ce terapeutul audiază cursurile lui Frankl.


„L-am auzit pe dr. Frankl vorbind despre dificultăţile întâmpinate când cineva încearcă să demaşte psihanalitic o reacţie autentică. Am început să-mi dau seama că terapia pe care o făcuse îmi amplificase problema: aproape o nevroză iatrogenă,

povesteşte terapeutul american.


Să spunem, la final, că logoterapia sau analiza existenţială n-a reuşit să se disemineze şi să capete forme instituţionale la fel de pregnante cum s-a întâmplat cu psihanaliza ori cu terapia cognitiv-comportamentală. Logoterapia este prezentă în principal în Austria şi Elveţia, dar şi în SUA şi America Latină. La noi a prins mai ales în regiunea bănăţeană, mai deschisă spre literatura de limbă germană. Fapt este că tehnicile şi viziunea umanistă asupra pacienţilor sunt acum extrem de actuale, fiind reluate / preluate de majoritatea psihoterapiilor.


Victor Popescu



Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!