Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Stuart Hall fata in fata cu Opt nume de familie basce

vineri, 12 septembrie 2014

El este un playboy sevillian îmbrăcat pretențios, cu haine de firmă; ea este o tânără bască care are aerul unei anarhiste ETA. Deși se urăsc de la prima vedere, petrec o seară intensă, care se sfârșește cu ei dormind cast în același pat. El știe că a petrece o noapte cu o femeie bască echivalează cu a face sex cu trei femei din Málaga. (În plus, el îi numeşte pe basci aberchandals, care este un termen ofensator pentru independentiştii basci, abertzales.).Pentru că se îndrăgostește nebunește de ea, pleacă într-un sat unde începe să vorbească limba bască, devine lider al stângii radicale independentiste și își pierde identitatea de sevillian. Pentru a nu fi umilită în fața tatălui, ea îl seduce pe băiatul din Andalusia și îl convinge să joace rolul de bărbat basc adevărat. Totul este făcut în numele iubirii. Pe final, obosit de atâtea compromisuri, el alege să plece din satul iubitei. Ea înțelege sacrificiul lui teribil și, pentru a-l cuceri, îl plimbă cu trăsura pe strada principală din Sevilla cu cei de la Los del Rio (vă amintiți de Macarena?) în postură de trubaduri.

Ocho apellidos vascos (Opt nume de familie basce; într-o traducere englezească ușor nefericită A Spanish Affair) de Emilio Martinez-Lázaro este un fenomen în Spania. Filmul, care ne spune (în sfârșit!) câte nume de familie îți trebuie să contezi ca basc adevărat, face un trafic sufocant de stereotipuri. Catapultat de doi actori tineri hot (Clara Lago și Dani Rovira) și de doi actori consacrați (Carmen Machi și Karra Elejalde), filmul se urmărește cu intensitatea unui porno văzut la șaisprezece ani. Filmul vinde la grămadă stereotipuri care sunt greu de mărturisit în public, legate de ce crezi despre celălalt. Dacă ești basc sau andaluz, un anumit secret, legat de cum vorbești și mai ales de cum te privesc alții, e dezvăluit. Tații basci sunt mândri și defensivi emoțional, femeile basce sunt puritane, iar barbații din Sevilla sunt superficiali și interesați de sex. Dar să nu mă înțelegeți greșit, excesul ăsta de stereotipuri nu este împovărător, cât o percutantă sursă de umor. Emilio Martinez-Lázaro exagerează cu aplomb caracteristicile a două regiuni spaniole tocmai pentru a produce o comedie a erorilor, care devine o sursă de plăcere intensă.

Anticiparea încurcăturilor, care se vor sfârși bine, are scopul de a oferi o anumită satisfacție. Ea este generată de faptul că o anxietate adâncă, poate violentă, este îmblânzită și controlată. Deși în aparență filmul este o comedioară ușoară de vară, ce face cu adevărat este să ofere un sfârșit bun atât unei relații amoroase heterosexuale, cât și contestărilor puternice ale statului național spaniol. Pentru că eroii, unul sevillan şi celălalt basc, rămân împreună, el ne prezintă soluția pentru anticipata și temuta independența bască. Filmul propune răspunsuri care se păstrează în termenii liberali ai multiculturalismului și ai respectului pentru diferențe entice, pe care le dinamitează și le face mai ușor tolerabile. Spania este o țară orientată cultural către drepturile minorităților (a fost, printre altele, printre primele care a legalizat căsătoria gay), dar în care consensul liberal este mai degrabă șubred (de pildă dreptul la avort este acum aproape desființat de conservatorii spanioli la putere). Tensiunea legată de drepturile minorităților este utilizată în film pentru a produce plăcere, în condițiile în care ea este în realitate o sursă de conflict. Jocul cu stereotipurile de provincie depolitizează conflictele de putere, le face ușoare, pentru a întări și mai mult alte convingeri de fundal, care par naturale și de bun simț. Căsătoria și statul național sunt făcute atrăgătoare de filmul lui Martinez-Lázaro, tocmai pentru a le legitima ca instituții, în condițiile în care ambele își pierd vertiginos din atracție. (Vezi, de pildă, cum numărul căsătoriilor în Spania s-a micşorat cu 27% în ultimii zece ani – El Pais. Dacă naţionalismul basc este majoritar in parlamentul regional, sondajele legate de independenţa Cataloniei arată că votul majoritar este aici pro-independenţa – vezi aici).

Cum este folosit umorul politic in Ocho apellidos vascos? Umorul survine dintr-un anumit tip de jenă, sau interdicţie, care este expusă sau demonstrată în limbaj. El este percutant aici tocmai prin faptul că, luate de-a gata, stereotipurile legate de o identitate regională ori etnică sunt de multe ori negate, dar și performate violent. Stereotipurile, pentru că funcționează ca scurtături, oferă o anumită siguranță în a gândi sau în a anticipa un pericol, dar te pun și în situația de a intra în logica identitară a lui ei versus noi. Ele depind de o matrice mai largă care le orientează. Pentru că Ocho apellidos vascos a devenit probabil cel mai bine vândut film spaniol, umorul cultural este factorul critic al succesului. Dar asta nu înseamnă că umorul trebuie să propună neapărat o agendă conservatoare. Pentru că filmul susține profund heterosexismul naționalist spaniol, merită să ne gândim cum un produs cultural mediatic poate nu atât să întărească o agendă de dreapta, cât să propună o critică și o alternativă la aceasta.

Crizele sociale, cum ar fi contestările statului național sau diminuarea treptată a rolului social al căsătoriei, pot să conducă la răspunsuri puternice de la stanga. Teoreticianul marxist Stuart Hall a fost preocupat să regândească un răspuns stângist în față unui thatcherism hegemonic în Marea Britanie a anilor ’80. Spre deosebire de alți gânditori marxiști, Hall s-a întrebat ce poate învăța stanga britanică din strategia lui Thatcher. Doamna de Fier o propus un pachet conservator de idei – piață liberă, familie, nu există societate, statul trebuie redus – printr-o politică articulată și puternică. Pentru Hall însă crizele nu oferă numai probleme, cât și oportunități. De la Thatcher se poate învăța că politica fie trebuie făcută ideologic, fie trebuie abandonată. De pildă, tema privatizării a fost întotdeauna însoțită de o retorică a libertății, care a format concepțiile oamenilor și a modificat un raport de forțe în avantajul dreptei (Stuart Hall, The Hard Road to Renewel: Thatcherism and the Crisis of the Left, New York: Verso, 1988, p. 274). Ce a făcut Thatcher foarte bine a fost să ia în proprietate ideologică schimbările de structură a capitalului. Capitalul global s-a transformat în anii de emergență a neoliberalismului dintr-un model fordist într-unul post-fordist. Modelul fordist presupune procese industriale mari, consum de masă, concentrarea de capital, dezvoltarea diviziunii muncii și corporatismul global (Hall, p. 275). Thatcher a știut foarte bine să ofere un răspuns direct noului model economic capitalist care se bazează pe „specializarea flexibilă“. În retorica neoliberală, privatizarea și piața liberă au devenit pachetul de idei care a oferit o anumită coerență ideologică în fața noilor condiții economice.

Şi mai important, Hall ne spune că o anumită contestare a hegemoniei neoliberale nu este de ajuns pentru stanga. Thatcherismul a oferit o concepție pozitivă a „culturii antreprenoriale”, care a prins rădăcini în societatea britanică. Criza sistemului de sănătate britanic a fost folosită de Thatcher pentru construi o majoritate socială și culturală. Ce a făcut prim-ministrul britanic foarte bine a fost să aibă o idee clară despre ce audiență are și cine îi sunt subiecții ideali (Hall, p. 282). Ca atare, a mobilizat o politică conservatoare pentru a își promova agenda morală și pentru a articula anumite identități într-o haină tradiționalistă. Dreapta a căpătat o justificare ideologică în ce privește problemele sociale acute ale timpului: avort, drepturile gay, educația sexuală, SIDA. Prin agenda ei morală, ne spune Stuart Hall, dreapta a reușit să se impună ca o forță culturală.

Stuart Hall ne sugerează cum stanga poate să răspundă conservatorismului cultural promovat de Ocho apellidos vascos. De pildă, nu este inevitabilă reîntoarcerea la omagierea națiunii și căsătoriei ca instituții privilegiate. Spania se zbate cu problema crizei economice de ani buni, în condițiile în care șomajul tinerilor este foarte ridicat, iar locurile de muncă sunt puține și prost plătite. Stanga spaniolă poate fie să folosească criza pentru a imagina noi instituții și relații umane, fie să caute răspunsuri în emigrare sau în reforma de partid. Majoritatea colegilor din universitați cu care am vorbit încearcă să își găsească locuri de muncă în afara Spaniei, în principal în America Latină. Noi formațiuni politice, cum e Podemos,contestă hegemonia partidelor de stanga tradiționale, iar partidul socialist spaniol vrea schimbarea radicală de imagine prin alegerea unui secretar general tânăr și frumos (Podemos a reuşit să câştige aproape 1.300.000 de voturi la ultimele alegeri europene. Pedro Sanchez a fost ales la 13 iulie 2014 secretar general al partidului). Eu cred că se pot imagina alte soluții la noua hegemonie conservatoare, care să fie diferite de facelift-ul de partid sau emigrație. Spania a cunoscut imediat după autoritarismul lui Franco o explozie culturală de producții politice radicale, care au fructificat abandonul ideologiei de dreapta. Mișcarea movida madrileña, care a generat și primele filme ale lui Pedro Almodovar, este o astfel de alternativă culturală la conservatorismul spaniol. Filme cum sunt Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton (1980) propun o regândire a relațiilor umane dincolo de căsătorie și ne arată cum provincialismul regional contestă naționalismul spaniol.

Preluat din Cultura

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!