Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Daniela Luca: A elabora impasul, esecul si reactia terapeutica negativa in analiza pacientilor narcisici

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

În expunerea sa psihanalistul Daniela Luca a avut o privire roată, totodată punctuală, asupra problemelor pe care le ridică analiza pacienţilor narcisici.

Şi a pornit, cum altfel, de la studiul Pentru a introduce narcisismul al lui Freud, de la apariţia căruia se împlinesc, pentru a o cita pe vorbitoare, "100 de ani de narcisism în psihanaliză". Vederile din acest studiu unghiular sunt binecunoscute, afirmând dreptul la existenţă, ca să spunem aşa, al narcisismului primar, şi, bineînţeles, al narcisismului secundar; şi distingând între alegerea de obiect prin anaclisis şi alegerea de obiect narcisică. Freud va considera în general că în cazul personalităţilor narcisice analiza nu are multe de făcut, pentru că acestea sunt incapabile de transfer. Va vorbi astfel despre nevroze narcisice, respectiv despre psihotici şi maniaco-depresivi. Desigur, aşa cum bine ştim astfel, postfreudienii vor proba, prin experienţele lor clinice, că transferul clinic este analizabil, spre deosebire de ceea ce credea Freud.

În gândirea situaţiilor analitice ale pacienţilor narcisici, Daniela Luca se sprijină pe câteva idei din lucrarea citată a lui Freud, îndeosebi cu privire la satisfacţia pe care o poate oferi, substitutiv, idealul sexual, atunci când satisfacţia narcisică se loveşte de obstacole din realitate. În această situaţie, spune Freud, iubim "ceea ce am fost cândva şi ceea ce am pierdut", ceea ce e perfect într-un fel pe care ni l-am dorit, fără să-l fi atins (iubind, noi, fireşte, după tipul de alegere narcisică). "Iubim, spune Freud, ceea ce are calitatea eminentă care îi lipseşte eului pentru a atinge idealul". Nevroticul, prin investiţiile prea mari în obiecte, îşi sărăceşte eul, dorin apoi să revină la narcisism. Îşi alege, prin urmare, un ideal sexual în sensul descris mai sus: care să aibă perfecţiunea care lui îi lipseşte. El vede astfel un plan de vindecare, în acest sens investind şi persoana medicului la care se află în tratament. Dar e un plan sortit eşecului, întrucât, sub acţiunea refulărilor, iubirea nu se poate manifesta. Rolul tratamentului îl reprezintă prin urmare eliberarea pacientului, într-o măsură, de refulări.

Această paralelă cu situaţia nevroticilor din analiză suplimentează reflecţiile despre narcisicii din analiză. Unul dintre tipurile de transfer, se spune azi (bineînţeles, spre flagrantă deosebire de vederile lui Freud), este transferul narcisic. Dar în fiecare proces analitic, spune Daniela Luca, există, în diferite măsuri, un transfer dublu, narcisic şi nevrotic. Chiar şi transferul nevroticilor conţine un element narcisic. "Oricât de arhaică sau de primitivă ar fi organizarea psihică, există întotdeauna elemente sau conţinuturi oedipiene". Deşi, recunoaşte vorbitoarea, elementul narcisic poate fi neglijabil, sau cel oedipian extrem de slab.

În articolul "Transfer-Contratransfer", Hans Loewald vorbeşte despre observarea transferului narcisic ca fiind posibilă îndeosebi în raportul descris în titlu. Contratransferul traversează multe greutăţi ("furtuni"), greu de recunoscut şi de controlat, în cazul analizanţilor cu dificultăţi cât priveşte obiectul arhaic şi de diferenţiere subiect-obiect. E vorba despre un transfer narcisic timpuriu, foarte intricat cu transferul oedipian, pe care îl ia de multe ori drept camuflaj. Tulburările din urmă, între subiect-obiect, încearcă din greu graniţele şi identitatea analistului (ca individ separat). Alţi autori, precum W. R. Bion, Donald Meltzer, Betty Joseph ş.a. au descris şi ei astfel de stări, considerându-le efecte ale identificării proiective.

Dacă analiza narcisicilor întâmpină dificultăţi deosebite, recunoaşterea acestui tip de pacienţi nu e deloc dificilă, în schimb: Self grandios, egocentrism la limită, lipsă de empatie, preocuparea permanentă de a fi admiraţi şi de a obţine aprobarea şi iubirea celorlalţi; ignoranţi cât priveşte autenticitatea durerii şi a suferinţei ori a doliului; inapţi pentru afecte depresive. Portretul analizanţilor narcisici este, desigur, mai complex, şi se creionează în mare parte chiar în relaţia cu analistul. O vreme analizantul narcisic îşi poate idealiza analistul, îl poate considera drept cel mai bun analist din lume, simţindu-se totodată ca unic analizant al acestuia. În timpul vacanţelor şi al week-end-urilor analizantul narcisic însă uită de existenţa analistului şi nu poate face nicidecum doliu după acesta, ca urmare a separării, aşa cum face de pildă un analizant nevrotic. Vedem astfel că analistul ideal(izat) e de fapt numai extensia analizantului narcisic. Ne putem aştepta, în acest tablou, ca la frustrare analizantul narcisic să ia decizii bruşte, surprinzătoare de întrerupere a relaţiei analitice - în cel mai rău caz; ori doar cu reacţii de mânie, în cazul mai... "bun". Vorbim aici despre incapacitatea de a investi şi de a simţi depresia a acestuia, exprimate prin sentimentul de vid şi de plictiseală. Acest vid interior şi social pe care îl resimte înseamnă, concret, devalorizarea obiectelor. Aşa cum spune vorbitoarea, pacienţii narcisici "au nevoie să devalorizeze ceea ce primesc pentru a-şi păstra invidia, şi tocmai aici este paradoxul: au atât de multă nevoie de alţii, dar totodată sunt incapabili să recunoască ceea ce primesc, tocmai pentru că acest lucru le-ar putea restârni invidia. Şi astfel ajung mereu la vid."

Mi-am putut da seama, din eseul Danielei Luca în aria atât de interesantă a narcisismului, nu doar de dificultăţile clinice şi teoretice, dar şi de amploarea temei. O schiţă despre narcisism, să-l numim aşa, cu repere teoretice clasice şi cu reflecţii personale la cald. La 100 de ani după faimoasa lucrare a lui Freud citată în deschidere, şi deşi numele chemate ulterior în ajutor au aruncat multe lumini, parcă, totuşi, încă ne mai introducem în narcisism...

 

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!