Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Gianina Micu: Institutia psihanalitica – Tertul necesar in functionarea grupului profesional

luni, 3 noiembrie 2014

Gianina Micu, psihanalist şi preşedinte al Societăţii Române de Psihanaliză, încheie cea de-a VI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihanaliză cu o lucrare amplu documentată despre Institutia psihanalitica văzută ca terţ în procesul psihanalitic.

Demersul analitic se sprijină, prin însuşi specificitatea sa, pe relaţii-pereche între analist şi pacient, analist şi analizand, analist şi supervizor. Afilierea psihanalistului la o instituţie profesională este o nevoie recunoscută astăzi, chiar dacă la începuturile psihanalizei nu aceasta a fost prioritatea. Deoarece a practica psihanaliza presupune o profesie liberală centrată pe, aşa cum subliniam mai devreme, relaţii diadice, prezenţa instituţiei ca entitate de sine stătătoare este deosebit de importantă, constituind ceea ce în literatura psihanalitică a fost numit al treilea analitic, spaţiu terţiar. Acest al treilea are rolul de a transcede dualitatea analist-pacient şi de a facilita triangularea, adică de a conţine metoda şi relaţiile, obiectul de studiu şi indivizii în subiectivitatea lor. Instituţia reprezintă o prezenţă aflată, conform lui Alexandrov şi Chichek (2005), la intersecţia axei sociale cu cea psihică.

Gianina Micu aminteşte, în expunerea sa, de cele trei mari epoci ale instituţiei psihanalitice, de la naşterea psihanalizei până în prezent. O primă epocă a constituit-o chiar cea iniţiată de Freud, chiar dacă într-un mod informal. La acea vreme, psihanaliza nu cunoscuse încă recunoaştere socială şi nu primise validarea ca disciplină de studiu. Prin urmare, accesul la studiu şi la practică nu erau condiţionate de o formare didactică şi o evaluare bazată pe criterii specifice. Aceasta a fost perioada de pionierat a psihanalizei în care profesionalizarea acesteia nu începuse. Freud pune bazele IPA, Asociaţia Internaţională de Psihanaliză, în 1910 şi astfel psihanaliza capătă dimensiunea unei autorităţi profesionale şi instituţionale internaţionale.

A doua epocă în instituţionalizarea psihanalizei debutează odată cu fondarea în 1920, de cătrei discipoli direcţi ai lui Freud, a Institutului de la Berlin. Transmiterea psihanalizei se face astfel prin intermediul instituţiei profesionale, iar practica ei se răspândeşte în policlinici.

După moartea lui Freud urmează cea de-a treia perioadă în care apar şcoli de psihanaliză concurente, cu moduri de gândire şi tehnici de lucru diferite. În America apare psihologia Eului, în Anglia grupul Anna Freud, apoi cel centrat pe gândirea şi tehnica Melaniei Klein, apoi grupul independenţilor. Nici Franţa nu este ocolită de conflicte şi rupturi, cea mai importantă avându-l ca figură centrală pe Lacan. Aceste separări au avut drept consecinţă instituirea unor criterii de formare clar definite pentru fiecare şcoală în parte. Pe de altă parte, riscul a fost utilizarea lor până la confundarea cu dogma. Aşadar, în urma acestei evoluţii, psihanalistul continuă să fie în cabinetul său singur împreună cu pacientul, dar relaţia dintre cei doi va fi reglată şi reglementată, întotdeauna, prin dependenţa analistului faţă de instituţia la care este afiliat.

Necesitatea instituţiei psihanalitice, argumentează Micu, provine din caracteristicile activităţii psihanalitice precum relaţia clinică psihanalist-pacient, relaţia pedagogică de formare a candidaţilor, relaţia colegială şi profesională între psihanalişti şi relaţia de colaborare profesională, ştiiţifică şi culturală a psihanaliştilor cu societatea civilă şi cu alte instutuţii profesionale.

Conflictele şi separările sunt inevitabile între oameni, fie ei şi afiliaţi instituţiei psihanalitice. Psihopatologia vieţii de zi cu zi, observă Gianina Micu, îşi pune amprenta asupra tuturor formelor de relaţionare (personală, profesională, socială) dintre indivizii umani. Ea se manifestă prin rivalităţi, lupte de putere, conflicte ce pot escalada rapid şi ajung să rupă legăturile dintre oameni. Bine remarcă autoarea lucării că
balansul dintre iubire şi ură rămâne în permanenţă o provocare, atât intrapsihic cât şi (amplificat) în grup. Chiar şi vegheată, pulsiunea irumpe, conflictual sau fuzional, nu întotdeauna simplu de zăgăzuit.

Ce de făcut în acest context? se întreabă Micu. Sugestia sa este de a abandona opţiunea Eros (sau) Thanathos şi de a îmbrăţişa dinamica Eros (şi) Thanathos. Este vorba deci despre o paradigmă de funcţionare a instituţiei care se bazează pe proces şi nu pe pulsiune. Această paradigmă al unui terţ introdus de instituţie şi caracterizat prin libertatea de gândire, duce, în mod real, la dezvoltare şi la creştere. Instituţia devine astfel o interfaţă între practica clinică şi lume, un organism ce funcţionează după reguli ştiinţifice.

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!