Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Masca alba si Iohannis

marți, 16 decembrie 2014

iohannis masca alba si iohannisMasca alba si Iohannis


Cu câteva luni în urmă, la universitatea unde lucrez o profesoară celebră a susținut o conferință despre viitoarea ei carte. Conferința a fost foarte interesantă și impecabil prezentată, și, cum se întâmplă de multe ori în mediile academice, ideile prezentatoarei au fost serios criticate la partea de întrebări și răspunsuri. De data asta critica a venit vehementă și foarte pasională, ca un strigăt disperat, de la un profesor care și-a văzut contestate asumpțiile de bază. Contrastul în conflictul dintre cei doi profesori nu putea să fie mai mare. Ea, prezentatoarea, stăpână pe idei și venind dintr-o perspectivă postcolonială/ queer, își desfășura argumentele cu mare precizie și cu un control suveran al feței și al corpului. El, contestatarul, de pe poziții conservatoare, aproape că striga și tremura de furie atunci când își declama argumentele.

În conflictul dintre cei doi, eu am fost ideologic de partea prezentatoarei. Totuși, după conferință, am stat de vorbă cu un prieten antropolog și amândoi am căzut de acord că am fost deranjați de ceva. Profesoara celebră și-a apărat ideile apelând la o anumită poziție a corpului și performativitate profesorală, și a demonstrat cum funcționează disciplinarea academică. Maniera ei de a vorbi, lucidă și concisă, nu putea decât să fie pe deplin contrastantă cu o anumită lipsă de profesionalism a profesorului care și-a strigat disperarea și furia. Între cei doi, ea, criticul colonialismului, purta mult mai bine decât profesorul ultragiat o mască albă. Masca albă înseamnă aici o anumită haină corporală și facială pe care profesorii trebuie să o adopte în medii profesionale. Ea trebuie să dea impresia de control și raționalitate, nu lasă urme de emoționalitate în comportament și trebuie să construiască o dispută intelectuală nu din pasiuni, cât din forța argumentului.

Masca albă este o haină a subiectivității albe care nu e doar specifică academiei. Ea este asociată cu o anumită modernitate, cu un discurs care trebuie să elimine impurități de toate felurile, legate de culoarea pielii, experiențe diferite de cele majoritare americane, sexualitate anormală ori chiar feminitate.

M-am gândit la importanța măștii albe și a modului în care a funcționat ea în recentele alegeri din România. Mi se pare că Iohannis a devenit emblematic pentru o anumită dorință de a purta masca albă, de a deveni reprezentantul unui nou ideal de a fi profesionist, scurt la vorbă, eficient și puternic.

Iohannis, purtătorul nou al supremei măști albe în statul român, și anume statutul de președinte, pare să fie construit mediatic pentru a defini o nouă Românie. România viitoare, de care multă lume e entuziasmată, este imaginată ca un Sibiu supradimensionat, din care brusc, corupția, mârlănia, demagogia și alte rele au fost exorcizate. Iohannis este acum un colaj în drag, unde Angela Merkel se suprapune peste retorica multiculturală, a diversității, a lui Obama. Iohannis este acum o nemțoaică cu piele neagră, corectă și lucidă, ca un mecanism care seduce prin predictibilitate și plictiseală. El este președintele care, întrebat fiind în filmul documentar făcut de Florin Iepan despre prima amintire din copilărie, se blochează, nu știe ce să răspundă. Până la urmă, masca nu are copilărie, nu are infantilitate, nu are colțuri îndoite, pentru că să fii infantil, să vorbești prostii nu este un lucru bine făcut. Comiți o greșeală pe care un profesionist nu o face.

Masca albă în America de Nord se traduce în povestea americii coloniștilor, a celor care au adus piața liberă, a părinților fondatori, a liberalilor care au construit un stat federal de succes, a individualismului și a forței capitalului, a bursei, a speculațiilor financiare globale, a cotațiilor din topuri, a succesului bine muncit, a muncii celor mulți care e idealizată tocmai pentru că e plătită foarte prost. Masca e albă pentru că ascunde impuritățile excluse care sunt motorul și inima exploatării sociale. Ea trebuie să facă omogene, și chiar multiculturale, diferențele multe care țin de o exploatare rasială, economică și heteronormativă. Ea este cea care îl face pe Obama să funcționeze ca președinte, pentru că trebuie să întruchipeze visul american. Ea este controlul, fundalul inexpresiv, pantofii de birou negri, obama-no-drama. Ea este care funcționează ca o altă variantă de poliție atunci când ești negru și ești bănuit de orice, de pildă, tocmai pentru că porți haina rasei tale. Culoarea pielii nu înseamnă foarte mult fără istoria ei corporală, fără imaginea de sclav care muncește pentru stăpânul alb, fără ea care trebuie să producă muncă sexuală pentru același stăpân, fără el și ea care vorbesc engleză diferit, pentru că vin din colonii, și care nu au accentul și siguranța celui trecut prin universități de prestigiu sau firme de avocatură.

În acest sens, putem să înțelegem masca albă a lui Iohannis ca varianta europeană a măștii albe americane. Masca albă de tip Obama, de si se puede, de visul american care își dorește casa din suburbie, familia civilizată și liberală, a vrut să se rupă de un trecut al sclaviei, de fantoma celor care au trăit în mizerie pentru ca unii să aibă, și să aibă mult. Ca Obama, Iohannis nu mai este trecutul, nu mai reprezintă muncitorii de la Electroputere care nu au de muncă, nu mai este reprezentatul unei politici care vorbește minerilor din subterană (ei nu mai există, nu?), nu mai are trecutul comunist ori de baron nou postsocialist. Iohannis nu mai este legat de marinari, de poliție politică, de mogulii presei. El este anti-Iliescu, ori adevăratul Iliescu, cel pe care l-au așteptat cei de la revista 22 de douăzeci și cinci de ani încoace.

Iohannis este Visul Nou European. Povestea lui este povestea primarului de capitală europeană, de ștaif, de vorbit limba germană fără accent, și mai ales povestea unde munca devine un lucru băgat în față tocmai pentru a-i ascunde contururile și pe cei care o fac vie, pe cei care muncesc. Ea îi opune pe capitaliștii noii generații care muncesc de rup în corporații celor care muncesc de rup în posturi de muncă prost plătite, pensionarii și profesorii. Ea îi opune pe câștigătorii lumii noi, pe cei care înțeleg telefonul mobil și creditul de bancă, celor care o sumă mai mare de bani la salariu, pomana electorală, este un lucru important. Ea este lumea abstractă a instituțiilor (des pomenite ca instituții europene și instituțiile statului) și lumea rece a capitalului, în opoziție cu omenescul corupt, cu schimburile la limita legalității, cu promiscuitatea, care sunt exclusul lumii noi și brave. Ea este revoluția Facebook în opoziție cu baronii locali, care sunt vulgari, nu-i așa, sau lumea tinereții ideale în fața cinismului și a dezamăgirii produse de o putere impotentă. Ea este noul supraeu, cel pe care trebuie să îl dorim, pentru că devine singura formă de comunicare și de contact social. Ea este Kentul lumii vechi socialiste, care, în loc să fie fumat cu oarecare jenă de doctorii în căutare de diferențiere socială, este expus acum cu plăcerea fetișistă a mărfii de lux.

masca alba si iohannisIohannis este cinematograful noului film românesc, dar cel omagiat la Berlin, în varianta Călin Netzer, cea în care experimentul și radicalismul estetic devin atelaje ale denunțării corupției. Nu degeba Puiu, Mungiu și Porumboiu, care au un cult al artei pure și dure, au ceva infantil și retrograd în estetismul lor, care poate să fie cultivat la Cannes. Netzer, în schimb, este noul noul val, al denunțării poziției noastre de copii atașați de mama noastă coruptă și fostă comunistă. Iohannis este noua Angela Merkel, în varianta Netzer, dar fără bagajul ei istoric, fără puritanismul ei îngroșat, al hainei negre purtate până la distrugere. El este prietenul neamț pe care ni l-am dorit întotdeauna, un Martin Luther care aruncă cu cerneală după corupți. El este noul sfânt al capitalismului român, Santa Klaus care face șase case din vocația de profesor, din profesionalism. El de fapt nici nu și-a dorit apartamentele, pentru că până la urmă el lucrează pentru ca noi sa fim bine, el este sfântul care salvează pacatele națiunii noastre promiscui, de maneliști. El este visul capitalist unde steroizii sunt spirituali; ei sunt produși de vocația sacrificării pentru ca noi toți să o ducem mai bine.

Atenție, masca albă, visul Iohannis, nu se produce de la sine. Ea devine ceva pentru care trebuie să te bați, ca și pentru supraeu și Kent; la ea nu se ajunge ușor, iar când trebuie pusă ca mască, trebuie pusă ca o victorie, ca o nouă revoluție, ca un nou 1996, ca un decembrie 1989, ca un eveniment marcant, ca o nuntă la care mireasa s-a chinuit mult să fie cerută. Masca albă, ca un loc în corporație și universitate, se obține greu, cu sudoare. Sudoarea trebuie imaginată literal, ca o muncă sisifică pe care unii trebuie să o depună să aibă drept de vot, ori să aibă dreptul la ficțiunea clasei mijlocii. Pentru sudoarea asta au murit cei din 1989, ca noi să putem să transpirăm să devenim Iohannis.

Ce-i de făcut cu masca asta pe care mai toți o purtăm în corpuri, în modul în care suferim sau ne bucurăm? Un prim pas este să înțelegem mai bine cum am devenit deja Iohannis, sau cum Iohannis funcționează ca un element constitutiv al fanteziilor noastre politice. Un al doilea pas ar fi să ne gândim că putem să transpirăm mai puțin, că putem să decodăm sudoarea din care este alcătuită munca noastră zilnică. Atunci poate că am începe să devenim nu prietenul nostru neamț, cât un prieten pe care nu l-am imaginat încă, unul care poate să arate cum se poate trăi cu ridurile, crăpăturile și istoria reală a fețelor noastre, și nu a măștii albe.

Preluat din Cultura

Foto: Pixgood

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!