Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Vineri, 24 aprilie: O dimineata si o dupa-amiaza

miercuri, 29 aprilie 2015

Reagan: raspunsul la dorinta fecioarelor

M-am trezit ușor amețit și agitat. Îmi amintesc visele cu greutate, iar astăzi nu e o excepție. Poate ca am visat ceva greu, cu plumb, cu multa anxietate. Sunt mai agitat în ultima vreme, și nu fără motiv. Aici, în orașelul ăsta unde locuiesc dominat de campusul universității, se apropie sfârșitul anului academic, iar studenții sunt agitați. Simți frica și dorința de a ieși în lume, așa cum e trăită de tinerii ținuți în frâu, de note, de vină, de dorința părinților de a reuși, de propria lor ambiție. Studenții din ultimul an trec prin ritul obligatoriu de consacrare. Își prezintă lucrările în fața profesorilor și colegilor și trebuie să treacă prin anxietatea de a se expune normării celorlalți. E ceva care ma afectează aici din ce trăiesc studenții, poate frica de a fi aruncat din mediul prietenos al campusului, poate nerabdarea de a înfrunta lumea nouă. Simt agitația în modul în care mă trezesc grăbit. Dar despre ceremonii și rituri de trecere, mai târziu.

Deocamdată mă pun pe picioare și mă gândesc că trebuie să merg să îmi beau cafeaua și să-mi citesc ziarul. Aici unde stau locuiesc într-un fel de vis de suburbie americană de anii '80. Ies din apartament, mă duc direct în garaj, trec de tomberoanele de gunoi, vad că nu e nimeni la spalatorie, și mă urc în mașină. Visul functionalității capitaliste, un Bauhaus trist, unde ieși din apartament și te urci în mașină direct ca să mergi la birou. Treci pe lângă tomberoanele care sunt plasate utilitar, la îndemână, ca să arunci gunoiul în saci de plastic fără efort. Un vis visat în socialism unde poți consuma fără restricții, și poți să îți arunci gunoiul fără să înfrunți gunoiul celorlalți. Visul socialist al părinților mei, pe care îl trăiesc eu aici în America de Mijloc, un vis al manevrării gunoiului fără bataie de cap, fără să fii afectat de gunoiul celorlalți. O iluzie a privatizării individualiste, unde gunoiul și consumul par lucruri de care tu ești singurul responsabil. O fantezie neoliberală în care gunoiul și consumul sunt ale tale și atât, un vis visat de Reagan care elimină circuitul muncii, adică felul cum sunt produse toate cutiile și mâncarea pe care o cumpar. Un vis care care face să dispară cum economia asta funcționează cu salarii de mizerie.

Visul lui Reagan și al lui Thatcher a fost făcut pentru un el sau o ea care faceau parte din imaginată clasa medie, care câștiga bine, avea familie și copii și funcție de manager la o întreprindere locală. Ei erau gulerele albe, ei erau câștigătorii lumii capitaliste, ei erau cei care trebuia să devenim. Ca de obicei visul funcțional trist al suburbiei e al unei Americi inexistente, al unui spațiu utopic care trebuie să facă parte din mașina viselor noastre.

Cine locuiește în apartamentele astea? Eu, un imigrant român care predă la universitatea locală cu contract temporar, o colegă mexicană căreia nu i s-a reînnoit contractul pentru anul viitor, o familie alcătuită dintr-o mamă cu doi copii și cu chitanțe de plătit în permanență. Locuim cu toții într-un vis în care alții s-au visat ca trăind mai bine, un coșmar al vieții trăite după regulile de fier ale unei piețe care nu are legi decât în imaginația celor care predau cauzalități și povești pozitiviste la universitați. Visul lui Reagan pe care l-a visat generația părinților mei și pe care îl trăiesc acum.

Mă îndrept spre universitate, parchez, și trec pe la cantină ca să citesc ziarul și să îmi pun lapte în cafea. Văd că o colegă se îndreaptă spre bibliotecă. Cum sunt prietenos și mi se pare că ea flirtează ușor cu mine, o salut. Mare greșeală. E incredibil de suparată pe sistemul medical de aici. Îmi spune că trebuie să plătească câteva sute de dolari pentru o vizită la medic. Încerc să îi spun ceva din experiența mea. Nu o intereseză, mi-o taie brusc și continuă să își verse supărarea în propoziții furioase care se sparg de capul meu încă golit de cafeină. E ca și cum sunt un veceu în care toarnă fără să se uite ce o supără. Sunt o mașină de înghțit rahat. Îmi dau seama că am fost ușor erotizat ca apoi să fiu transformat într-un spațiu unde se poate deversa. Dacă aș fi psihanalist m-aș gandi cum ea mă tratează acum cum a fost tratată în trecut. Dar nu sunt psiholog, sunt un cap fără cafeină, sunt fără memorie, sunt ieșit dintr-un coșmar pe care l-am visat de dimineața, cred, și locuiesc într-un vis neoliberal de anii '80.

Femeia mă concediază brusc și își vede de drum. Îmi iau ziarul, aud o conversație între alte două femei care lucrează la cantină, care pare intima. Una are nevoie de ajutor. Cealalta pare că îl oferă. Îmi zboară mintea în altă parte. Mă uit pe știrile de azi. Obama își cere iertare pentru un atac cu drone, o noua procuroare generală, ceva despre Hillary care mă lasă absolut rece, și secțiunea de cultură peste care trec rapid. Îmi beau cafeua, îmi mananc oul fiert și covrigul, și îmi văd de drum.

Ajung la birou și îmi dau seama că am multe de făcut. Dar mai întâi mă gândesc să mă duc la discuția despre filmul pe care l-am vazut aseară. Astazi nu predau și iau o scurtă pauză de la citit și scris. Un coleg de la departamentul de germană m-a invitat să văd un film despre un regizor din Tel Aviv care a descoperit că bunicii au fost prieteni buni cu o familie în care barbatul a facut parte din SS (Apartamentul). Filmul, care are o structură de tip freudian, pleacă de la ideea că atât familia lui din Israel, cât și cea germană a bărbatului din SS își reprimă istoria trăită și traumatică. Imi place filmul, e captivant și te face să te gîndești la multe. La un moment dat familia personajului principal, care ajunge în Israel in anii '30, e foarte sionistă și merge peste tot cu familia SS-istului care lucra la un ziar de propaganda german odios. Se plimbă prin Palestina cele doua familii, și am senzația că se uita la palestinieni ca la băștinașii sărmani pe care vin sa îi colonizeze. Filmul e interesant pentru că arată fără să vrea că un proiect sionist în Israel a fost parțial legat de interesele statului german condus de național-socialiști. Și îți arată cum cele două tipuri de interese au funcționat și ca un proiect colonialist în formarea statului Israel*.

După discuție mă duc la prezentarea studenților la sfârșit de an. Incă sunt marcat de modelul ăsta al prelucrării trecutului, care mi se pare problematic. Devin și mai agitat când vad prezentarea unei studente. Ca teza finală ea a propus ca în loc să acceseze fonduri de la universitate, asociația Latina și Latino locală să refuze o astfel de colaborare. Până aici ideea mi s-a parut foarte interesantă și politică. Dar după asta studenta a continuat cu o discuție legată de cum cei care sunt latino în campus trebuie să se concentreze pe vindecarea rănilor produse de rasism.

Ca model de acțiune politică, vindecarea unor traume în colectiv mi se pare ca are potențial, dar e prea ușor de încadrat în modelul terapeutic care e produs în campus. Acum un semestru studenții s-au revoltat împotriva rasismului din Oberlin, ceea ce mi s-a parut fain. Dar, în plus, ei au cerut o amnistie generală la note pe motiv de trauma culturală generată de evenimentele din Ferguson. Aici, la ideea de traumă răspândită cauzată de rasism, m-am oprit. Nu sunt convins că psihologizarea unor “isme” devine productivă atunci când e folosită ca justificare pentru protecție sau inacțiune. Până la urmă, ideea asta de traumă rasială poate să devină atât de generală și de abstractă, încît să îşi piardă conținutul. Și mai cred ca un proiect afirmativ, creator, e greu de pornit cu ideea de trauma și de rană care trebuie îngrijită și tratată.

Mă gândesc că am aterizat aici fără să știu multe despre universitatea asta cochetă și bogată. Nici nu știu foarte bine de ce studenții, mai toți de stânga și activiști, sunt atât de preocupați de ideea de traumă și de vindecare. Cum am predat la universități de stat până acum, am fost șocat de tipul de educație liberă pe care studenții îl au aici. La stat studenții vin din familii fără multe resurse sau din prima generație care merge la universitate. Ei știu că nu vor deveni managerii sau cadrele superioare din economia americană - și vor un loc la masă, unde pot să aibă acces la resurse. De aceea sunt puțin interesați să gândească, să producă idei care să iasă din cadrul lui noi-suntem-centrul-lumii-și-avem-cea-mai-tare-democrație.

Universitatea unde sunt acum ar fi bună de universitate poster pentru idealul liberal de educație liberă, de participare studențească, de resurse care sunt puse la dispoziție, de mediu facilitant de creștere intelectuală. Dar în spatele educației libere se află un sistem de privilegii incredibile și un sistem dur de inegalități sociale. Oberlin are două-trei mii de studenți care plătesc 60.000 de dolari pe an ca să vină aici. De obicei, studenții vin din scoli pregătitoare unde părinții au investit enorm ca ei să fie competitivi și să reușească la universitate. Oberlin e construit pe un altfel de vis, să spunem progresist, unde părinții își imaginează copiii ca urmându-le parcursul și devenind un grup de elită care să reprezinte manageriatul critic, un grup care ar scrie pentru New York Times, ar preda în universități, ori, ca tineri intelectuali critici, ar scrie la revistele hot de stânga cum sunt The Jacobin or n+1.

Dar sistemul ăsta de elită e construit pe munca unor educatori și profesori care sunt plătiți puțin și care trebuie să îi educe. Mă gândesc că eu pot să predau aici pentru că oameni ca mama, care a fost profesoară de școală generală, a investit enorm într-o anumită educație, a modului în care a trebuit să scriu și să gândesc critic. Mă gândesc la ce spunea Pierre Bourdieu despre teoria critică a la Foucault și alții, care a fost cumva posibilă pentru că a fost generată de sistemul educațional de pregătire franceză, care accentua formarea tradițională și ideea de școală cu ritmurile ei normalizante. Dar generația antitradiție, spectaculoasă și inovatoare a anilor '70 în Franța, a fost construită pe un sistem de inegalități masive, care făcea ca Foucault să predea la College de France și să își construiască teoriile incredibil de sofisticate. Generația de muncă de formare, de muncă neplătită bine, care a preferat să nu investească dement în capitalul academic, e ștearsă din istoria asta. Asta face ca eu și alți colegi de la universități să nu ne gândim foarte mult la efortul care a fost produs pentru ca noi să facem cercetare și să predăm aici, în universitățile nord-americane. Mă întorc cu mintea la femeile din cantină care sunt plătite ca studenții să mănânce bine, să fie tratați bine. Ce visează femeile astea? Își imaginează că vor avea nepoți care o să își permită să meargă la o universitate de prestigiu?

Am ieșit din clădirea unde studenții și-au susținut prezentările și mi-am dat seama că încă sunt ușor confuz. Visez? Și, dacă visez, în ce vis sunt acum? Sunt încă în visul utopic a lui Reagan al clasei mijlocii, a apartamentului produs pentru consumerism? Sunt în visul colegei mele care e furioasă pe spitale și sistemul de sănatate? Sunt în visul părinților mei care au fost seduși de fantezia gulerelor albe fără exploatarea inerentă capitalismului? Sunt în visul studenților care vor să se vindece de rănile rasismului? Și, dacă sunt în toate visele astea simultan, cum sunt ele legate? Ce le face să funcționeze împreună? Cum se face că Reagan, plata pentru serviciile medicale, fantezia consumistă, rănile rasiale sunt țesute în aceeași zi?


De la visul despre Irma, Freud a crezut că visele îndeplinesc o dorință. Dorința din visul meu ar fi ca eu să încep să visez altfel. În visul care va veni aș ieși din visul apartamentului funcțional, al rănilor rasiale, al unui capitalism care să funcționeze ca socialismul, al coșmarului legat de spitalele americane, al progresismului educației care costă de te usucă. Aș visa un vis în care mă trezesc de dimineață după ce am dormit dus. M-aș trezi, mi-aș bea cafeaua, mi-aș citi ziarul și aș vedea unde aș vrea să merg de acolo. Dar cu siguranță visul mi-ar propune un drum pe care nu l-am anticipat. De la senzația de surpriză, de neanticipat vreau sa pornesc. Și dacă e ceva ce mi se dă într-un vis, e tocmai faptul că nu știu unde merg, că sunt confuz. Si că trăiesc cu sentimentul că pot să pierd drumul pe care mă mișc acum.

Oberlin, Ohio
24 aprilie 2015

* Dar ce mă deranjează aici este modul în care regizorul lucrează cu istoria, cum se vede pe sine ca dezvăluind un adevar ascuns, traumatic. Mi se pare că regizorul nu numai ca dezvăluie un adevăr, cât produce o anumită versiune a trecutului, pe care el ar vrea ca atât mama lui, cât și fiica ofițerului german să o accepte. Și are clar o anumită agenda pe care o promovează, cu care aș putea sau nu să fiu de acord. În versiunea lui femeile trebuie să se confrunte cu trecutul și să accepte versiunea pe care regizorul ne-o oferă. Dar povestea pe care el ne o spune ne-o relatează cu ideea că este mai reală, mai sigură decât versiunea reprimată a femeilor. Senzația asta că trebuie să înțelegem că ăsta e adevarul mă face să mă simt manipulat, și nu cu delicatețe.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor

www.cafegradiva.ro

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!