Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Capitalismul universitar romanesc e superior celui american

miercuri, 20 mai 2015

capitalismul universitar
Aici se construieste capitalismul romanesc

vorbe, nu fapte
apocrif, Belu Zilber, comunist român

Capitalismele în care am trăit și trăim au aparate de producție proprii. Ele sunt, istoric și conceptual, diferite - de pildă, anul 2005 și anul 2015 sunt diferite în modul lor de funcționare la centru și la periferie. Ele însă au de multe ori o logică care le este comună, a ascunderii procesului lor de producție. Mai întâi, funcționând pe baza fetișului indivizilor liberi și raționali, capitalismele își ascund istoria și modul în care funcționează în relații de putere. În al doilea rînd, un alt fetiș central al ideologiei lor este că există capitalisme de periferie (România, să spunem) care sunt deficiente față de un model dezvoltat, care este cel anglo-saxon (Statele Unite).

Ce propun eu aici este să vedem că un anumit capitalism de periferie este mai vital și mai puternic decât modelul superior, pentru că el se susține pe un anumit conținut fantasmatic. Ca să fac mai concretă ideea asta pun în contrast două universități, cum produc ele studenți, și modul în care sunt produse de ideologii mai largi legate de europenism și globalism. Ce se câștigă din analiza mea este că putem să înțelegem pruducția de fantezie și sentimente ca centrală pentru organizarea noastră economică. Ce poți să înțelegi este că modul în care visezi și te imaginezi e deja produs de o structură de producție și că numai înțelegând mecanismele ei te poți imagina diferit în viitor. Dar pentru un U-turn de tipul ăsta ai nevoie să vezi mai întâi că tu traiești într-un capitalism superior celui considerat real, adevărat, puternic.      

1) Robele romanesti


In 2005 lucram cu două salarii mici și încercam să supraviețuiesc. Pe lângă Facultatea de Filosofie din București, unde lucram ca doctorand, predam ore ca asistent la Departamentul de Științe Politice la Universitatea Cantemir. Îmi aduc aminte de ceremonia de sfârșit de an unde ne adunam cu toții într-un amfiteatru și studenții sărbătoreau terminarea studiilor. Rectorul universității de atunci, Momcilo Luburici, ținea un discurs despre nevoia de europenizare a societății românești. De obicei invita un politician sau un ambasador să țină discursul motivațional de final, unde invitații le spuneau studenților că există locuri de muncă, că diploma e valoroasă și că educația o să le servească pentru ca o să devină mai competitivi pe piața de muncă europeană. În fața studențior și a profesorilor rectorul și alți universitari se îmbrăcau cu robele academice. Nu am înțeles de ce trebuiau să își pună robele și să performeze poziția lor academică cu robe de magistrați. M-am gândit atunci că este un model românesc de a simula o anumită onorabilitate academică, pe care o universitatea privată trebuia să se lupte să o aibă.

Universitatea Dimitrie Cantemir
Cantemir 2008,
la stanga fostul rector Momcilo Luburici,
la dreapta actualul rector al Universitații, Corina Dumitrescu
Robele, mă gândeam, sunt funcționale pentru că sunt substitute pentru un proces serios de învățământ. Ele trebuiau să ofere ceea ce nu exista de fapt, adică învățarea autentică, unde studenții citesc, gândesc și lucrează cu adevarat pentru o diplomă. Tot ritualul producției de studenți era înfășurat în jurul ideii de europenizare, ca model strategic de urmat. Europa însemna atracția față de slujbe la Consiliul European, bani din granturi, ideea de clasă mijlocie și stat al bunăstării ori cercetare academică competitivă. Evident, idealul european era simulat, cu gândul că poate conținutul va veni într-un viitor nu foarte îndepărtat. Normele europene, ca orice norme, trebuiau invocate, dar invocate ca într-un ritual de producție magic, ca și cum ele se vor încarna undeva în viitorul apropiat. 

Ce era interesant pentru mine era că producția de studenți la hectar și invocarea ideeii europene era însoțită de o anumit apel la academia americană. Pentru rectorul universității, care făcuse stagii de cercetare legate de cum funcționau universitățile private americane, Cantemir trebuia să funcționeze ca Harvard sau Yale. Atunci credeam că se iluzionează și că nici el nu crede foarte tare în referința la universitățile astea atât de prestigioase și bogate. În timp, mi-am dat că, în fond, nu se înșela atât de tare. Yale trebuie să producă o elită politică sau academică, iar George W. Bush a terminat facultatea pentru că știa că o diplomă de la Yale o să îl legitimeze pe o anumită piață politică. Elena Udrea a predat la Cantemir pentru că știa că o funcție academică poate să ducă mai departe la o poziții politice. Ce făcea rectorul în 2005 era să performeze o anumită retorică a puterii, care, ca orice practică legată de a face din vorbe, ori din fapte, are o anumită eficacitate. Dacă aduni două mii de oameni într-un amfiteatru și le spui că sunt produse Harvard, ei or să se comporte de multe ori ca și cum asta ar fi cumva real. Construiești comunismul cu imaginea unei societăți multilateral dezvoltate, construiești europenismul cu Harvard și eventuale referințe la Oxford-Cambridge, construiești noua universitate neoliberală cu promisiunea de locuri de muncă în economia care nu există încă. Ca un mic vrajitor, ritualul puterii este de a imagina un viitor care nu există încă, de a-l produce în mintea oamenilor ca pe o fantezie pe care ei și-o doresc deja.

Mai important pentru ce vreau să spun aici este că idealul european era subîntins de un alt ideal, american, și globalizat astăzi, al cercetării reale, sau al cercetării autentice, așa cum se face în America. ISI încă nu devenise o obsesie majoră în România, dar se permanetiza prin nevoia de racordare competitivă la fonduri europene. Banii și nevoia de finanțare erau legate de cum să devii mai "european", "mai competitiv pe o piață europeană unică". Presiunea de a demonstra o producție cantitativă intelectuală începea să devină serioasă. Nu știam atunci, dar eram convins că cercetarea reală, adevărată, se face în America de Nord. Era o idee pe care o luam ca naturală, dincolo de orice critică. Campusurile americane, mă gândeam eu atunci, produc cercetare de calitate, reală pentru că există un mediu în care poți să crești, pentru că ești conectat la temele de gândire locale și nu exportate pentru consumatorii din Europa de Vest, de Est sau de aiurea. Vroiam cercetare originală. Simțeam că lucrul meu la doctorat e în mare parte o contribuție de mâna a doua la un subiect răs-discutat. Și ce făceam eu, ca mulți dintre colegii mei din filosofie sau științe sociale, era mai degrabă să traduc și mă adaptez la o anumită contribuție specializată și mai puțin să produc o contribuție inovatoare la discuțiile legate de subiectul academic. Simțeam că sunt deconectat de o rețea mai mare, americană și vestică - și sunt sigur că sentimentul meu era împărtășit de alți colegi.

Deși mă simțeam cu totul rupt de rectorul Luburici, ca formare intelectuală, de fapt împărtășeam cu el multe idei. El credea că modelul universitar trebuie să fie Oxbridge, eu credeam că el este campusul american. El vroia să se conecteze la Europa, pentru că acolo sunt banii, eu la academia americană, pentru că acolo vedeam cercetarea reală. În 2005 credeam că ce se întâmplă în Cantemir e un model de sincronizare unic, poate naționalist. Îl legam de o obsesie a lui Lovinescu de a simula formele fără fond, de o fixație legată de culturile mici de a prinde un tren, de a demonstra o anumită centralitate, pe care o invidiau la națiuni mai mari cum sunt cea franceză în secolul XIX sau americană în secolul XX.

În timp mi-am dat seama că nu am realizat că eram deja produși ideologic de un sistem de economic global. Europenizarea și globalizarea sunt mecanisme mai largi de producere a unor subiectivități, care trebuiau disciplinate prin fanteziile lor. Visul european este visul ideologic al clasei de mijloc, al unei modernități depline, nu a unuia așa-zis deficiente și provinciale. El trebuia atins prin racordare, sincronizare, învățarea unui comportament utilitarist, de investitor al propriei persoane, și prin simularea modernității pe care Lovinescu / Zeletin, ca buni liberali, o vedeau ca soluție culturală și economică. Dar mecanismele de producere a oamenilor noi - cei care se privesc ca autentici si neideologizati - trec prin discursuri, prin limbaj, care fabrică anumite preferințe și vise văzute ca naturale. Cum spunea Belu Zilber, "vorbele" sunt cerute în producția de umanitate, ele sunt cu adevărat monedă de schimb. Vorbele, ca producția pentru ISI sau publicatul în industria americană, contruiesc umanitatea nouă academică, care va veni.

2) Robele americane


Sunt zece ani de la acel moment. Sunt profesor la o universitate privată in Ohio. Tocmai m-am întors unde predau după ce am fost la ceremonia de sfârșit de an la Universitatea Indiana, Bloomington. Am fost să îmi văd colegii terminînd doctoratul, unii după 7, 8, 9 ani de muncă susținută. Ce m-a izbit foarte tare era modelul de organizare a ceremoniei, care mi se părea luat din manualele de lucru ale Cantemirului. Modelul românesc al europenizării parea că anticipează, straniu, modelul american al globalizării.

De ce spun asta? Nu este academia americană centrul de putere global, nu sunt banii acolo, nu se fabrică acolo diplome reale, puternice?

Ceremonia a fost mai lungă și a avut zece mii de persoane în amfiteatru. Indiana este una dintre universitățile de stat cele mai mari, pe lângă Universitatea din Texas, sistemul californian de universități, Universitatea din Wisconsin sau cea din Michigan. Modelul robelor, al invitatului, al încurajării speranței de a avea un loc de muncă - toate practicate cu emfază la ceremonia de sfârșit de an școlar - e similar cu cel românesc.

Indiana University BloomingtonCe avea diferit însă evenimentul din Bloomington? Mai întâi, rectorul, plătit cu $ 1.000.000 pe an, australian de loc, a simulat un accent englezesc. În mijlocul Americii rurale, acolo unde există o lege care protejează religia pentru ca să îi apere pe oameni de pericolul homosexual, rectorul McRobbie a produs un accent englezesc. În vocalizarea rectorului moștenirea colonială era evidentă. Legătura cu tradiția, cu idealul universitar englez pe care s-a fondat sistemul universitar american trebuie să fie proeminentă. Ca invocarea modelului Oxbridge britanic de Luburici, McRobbie trebuie să facă legătură cu o tradiție inventată. Robele aici au aceeași funcție de legitimare, de a conecta universitatea cu un trecut care să ofere senzația de real, așa cum e construită de modelul neoliberal al universității. Robele, care îți dădeau senzația de un Harry Potter mai ieftin, trebuiau, ca în cazul universității românești, să acopere un gol. Lipsa este aici tradiție academică, care trebuie simulată prin apelul la accentul britanic și costumele în culori sclipitoare. Dar, spre deosebire de Universitatea Cantemir, Universitatea din Indiana produce un discurs al globalizării. În loc de departament de studii europene, acum cei de aici fondează o școală de studii globale. Globalizarea este pentru universitățile americane ceea ce a fost europenizarea pentru universitățile private românești (și cred că e și acum), cartea de jucat pentru a se vinde pe piața de corporații academice.

Rectorul McRobbie produce două mantre obsesive care trebuie să te lege ombilical de un viitor mai bun. Una este a tehnologiei, pentru că universitatea a construit un parc IT futurist și alienant. Noul parc e combinație de clădiri googleizate, californizate la modul în care ai spații deschise în interior și locuri de muncă vesele, unde poți face yoga sau sări pe o minge medicinală. Parcul este situat undeva, în afara campusului central, și trebuie să constituie o nouă fantezie atrăgătoare, pe un loc care pare defrișat, născut fără istorie, memorie, personalitate. A doua mantra este cea a globalizării, unde studenții indieni, producători de IT, sunt expuși ca produse de lux ale universității. Apoi, în efortul de globalizare urmează Africa, pentru că ambasadorul Sudanului de Sud este chemat ca să legitimeze efortul colonialist american. Universitatea americană trebuie să se vadă globală, ca producând absolvenți care se întorc acasă la ei și devin lideri de ONG sau partide politice. Ce vinde aparatul de producție american este diploma care reprezintă competența de a vorbi noul limbaj al societății civile globale, al legăturilor transnaționale care sunt izolate de contextul de producție. Ca armata americană care poate să producă orice, să se instaleze in Kabul ori în Bagdad și să producă state naționale, universitatea americană trebuie să creeze studenți care pot să vorbească limbajul tehnocratic-corporatist al lumii noi. Ei trebuie să fie buni mânuitori de statistică, să utilizeze relaxat limbajul faptelor, să analize critic o problemă și să ofere o soluție. Studenții de vârf a universității sunt fie absolvenți de drept sau de şcoală de afaceri, cei care erau cei de succes și la Cantemir. Acum puterea poate fi imediat localizată în modul în care un limbaj specializat e utilizat, fie el al dreptului, al retoricii pieței, ori al statisticii.

Universitatea din Indiana funcționează la nivel de studenți pe un flux masiv de studenți internaționali din China și Coreea de Sud, care pot să își permită să plătească taxele. La nivel de studenți de master si doctorat ea se bazează pe o forță de muncă calificată din țările est-europene, India sau Africa. Mantra de global trebuie să asigure legitimitatea pentru ca diploma să se vândă în continuare pe piața globală, așa cum Ford își produce mașinile sau Apple computerele fabricate în China și vîndute pe piața internațională. La Indiana, Harvard sau Yale funcționează ca branduri mai tari, ca rivale supercompetitive care trebuie emulate. Cantemir, Indiana și alte universități care se zbat pe piața de educație trebuie să se calibreze în permanență la formatul de succes al produsului de prestigiu. Asa cum iPad-ul impune un anumit format de marfă, educația de tip neoliberal trebuie astăzi să utilizeze magia cifrelor, a analizei cantitative și a powerpoint-ului pentru "a face față", pentru a nu fi rușinate public ca inutile sau ineficiente.

3) "America" se produce mai tare, mai viu in Romania, si mai putin acolo unde e ea plasata geografic


Dar, ca sa mă întorc la ce vreau să spun aici, capitalismul universitar românesc e mai tare decât cel american. În termeni de producție de studenți, de salarii și de bani de funcționat, universitățile americane de stat și private par coloși corporatiști. Dar ce se uită e că ele funcționează și pe bază de vise, de imaginație, de senzația că ești la periferie și că vrei să ai loc la masă.

În sensul ăsta capitalismul universitar românesc, al resentimentului, a lui vreau să ajung "mare", al așa-zisului "retard instituțional" e mai puternic, mai viu și mai creator decât originalul. Mahalagiul, cocalarul este cel care va avea Mercedesul, ori se va trezi la inchisoare (de multe ori ambele variante devin reale). Universitățile private românești își extrag energia din dorința de a părea, de a pune o robă de magistrat, de a inaugura capitalismul românesc sănătos. Ce nu am realizat acum zece ani era că în România în 2005 eram necritic branșat la idealul american, care nu este doar unul național ori al cetățeniei.

Imperialismul american nu este cel al înțelegerii unor referințe din Star Trek, Twin Peaks, Breaking Bad sau Game of Thrones. El nu este unul doar al referințelor academice, al publicațiilor importante, al visului de a te pierde jucând la ruletă în Las Vegas. El e în principal al producerii unor subiectivități, a unui anumit mod de a visa, care creează biopolitica, a formării unui anumit tip de viață, a unui ritm al muncii și al plăcerii de a trăi.

America și neoliberalismul se produc nu atât în Statele Unite, cât în imaginația periferiei care trebuie să se adapteze la noul ideal. Eram mai americanizat în România când trăiam acolo decât acum, când am ajuns să trăiesc și să muncesc în spațiul nord-american. Cel care se imaginează ca mutându-se de la periferie la centru, care se mută la "mai bine", este deja mai marcat de o dorință și un ideal de clasă mijlocie. Cei care îi denunță pe mahalagii, pe perifericii care vor să ocupe centrul, nu își dau seama că o fac poate din invidie sau din teama că locul lor va fi ocupat de noii-veniți.

Modelul românesc era mai puternic în 2005 decât e cel american acum, în 2015. El combina disciplinarea (trebuia să fii la ceremonie) cu suveranitatea rectorului (rectorul Luburici era suveranul care distribuia cine vorbește și în ce calitate în public) cu producția de biopolitică (trebuia să ai o anumită atitudine și comportament în amfiteatru). Dar nu de asta era el mai avansat, pentru că formele de guvernare amintite se produc astăzi și la Indiana. El era mai avansat pentru că îți oferea iluzia produsului mai bun, mai competitiv, care trebuia găsit în Vest. Ideea că erai rupt de cercetarea adevărată, de producția reală de cunoaștere, că trăiești într-un spațiu de mâna a doua este modul subtil în care se reproduce ideologia capitalistă astăzi. Visul globalizant este unul al ocupării poziției cetățeanului cosmopolit și avut, care zboară eventual în Africa să vindece bolnavii de cancer. Dar el nu poate funcționa cu adevărat decât din perspectiva distanței, a periferiei, unde trebuie să te străduiești să ajungi în față. Din apropiere masca puterii nu mai este atât de convingătoare, pentru că îi vezi mecanismele de reproducere.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor

www.cafegradiva.ro

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!