Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ce inseamna munca viselor si ce are ea in comun cu nostalgia

miercuri, 27 mai 2015

Andrei Tarkovski, Nostalghia
Andrei Tarkovski, Nostalghia, 1983 

1) Visul: ultimul bastion impotriva capitalismului


Visele sunt menstre, și vin cu regularitate. Există ceva biologic legat de ele, ireductibil, care cu greu poate fi utilizat social sau politic. De pildă, corpurile noastre sunt produse politic, iar daca suntem cititori cu o inteligență medie, citim clasa, genul ori dorința sexuală în corpurile care ne înconjoară. Pot să văd de unde ți-ai cumparat bluza, ori să văd cum dorești, după modul în care îți așezi corpul într-o anumită poziție. Bineînțeles, ne putem înșela, și ne înșelăm de multe ori. Dar ce nu putem citi - chiar dacă suntem cititori sofisticați - este ce visăm. Nu pot să spun mai nimic despre tine decât daca ți-aș vedea visul. Visele parcă vin dintr-un timp pe care nu îl cunoaștem, dar cu care avem cumva o legătură. Nu știm ce, cum și de ce ne trezim de dimineața cu o imagine, cu o senzație de fericire, cu o durere de cap sau cu o erecție. Ce încercăm cu disperare este să producem o poveste care ne dă senzația că suntem una bucată material uman și nu o creatură ciudată, care ne locuiește și pe care nu o cunoaștem.

Ceea ce știi bine este că în timp ce visezi produci imagini, sentimente, ori un trip pe care nu le înțelegi. Știi că tu - sau, mai bine spus, cineva pe care nu îl cunoști - produce un anumit material cu care nu știi foarte bine ce să faci. Materialul ăsta inutil e absurd, parcă sunt dejecții care sunt cumva expulzate și aruncate într-un timp necunoscut.

Visele par să fie ultimul bastion împotriva capitalismului. Visele sunt inutile, dar au o anumită materialitate care le face de multe ori mai grele, mai puternice față de alte lucruri pe care le luăm de-a gata ca fiind reale, cum sunt banii. Banii trebuie să îi producem, să muncim pentru ei, să transpiram, să ne organizăm viața în funcție de câți sunt și cum îi căștigăm. Visele au anumită încăpățânare biologică, greu de explicat, care le face materiale și inutile. Banii, dimpotrivă, par utili și foarte imateriali. Valoarea lor se modifică, semnul lor de hârtie se modifică și el. Banii sunt abstracți, pentru că trimit la alte concepte abstracte cum sunt Banca Națională, sau economia cu un anumit PIB, sau relația cu alte semne de hârtie naționale. Și, pentru că sunt abstracți, pentru că reprezintă o valoare pe care o acordăm în funcție de criterii care nu depind de noi, trebuie să îi invocăm în permanență ca materiali. Banii nu par entități metafizice pe care trebuie să le explicăm, nu, pentru că trebuie să îi avem în buzunar. Sau in cont, ca cifre. Banii se fac, nu se discută. Ei par să aibă o realitate suverană, dar de fapt au un conținut abstract, legat de modul în care circulă și care sunt produși, care ne scapă. Visele, dimpotrivă, au un alt proces de producție. Le generăm fără să vrem și fără să știm cine suntem. Din nou, ca menstrele sau sperma, visele parcă ne vin de undeva. Dar ele au ceva și mai inspăimăntător, pentru că nu trebuie să facem aproape nimic ca să le creăm.

Visele sunt astfel lumea pe dos a capitalismului. Ele sunt negativul unei organizări pe care o luăm de-a gata a lumii diurne. Și, ca negativ la capitalismului, ele sunt materiale și nu folosesc la nimic. Spaima față de o producție de vise pe care nu o înțelegem o transformăm în raționalizari utilitare. Dormim, pentru ca să ne rencărcam bateriile. Suntem mașini ale noii lumi neoliberale în care dormitul servește unui alt scop, de a nagiva lumea diurnă. Ne imaginăm dormitul ca reîncărcare, revitalizare, reconectare. Dar la ce? Ce este entitatea la care ne cuplăm? Și dacă ne cuplăm, de ce o facem doar cu gândul la producția de a doua zi, la cafeaua pe care o bem de dimineața, la mersul în autobuz, la plătit întreținerea?

Poate că trebuie să ne întoarcem ideile pe dos, să facem un U-turn și să ne vedem ca muncind pentru a putea să dormim. În vise e ceva vâscos, mlăștinos, abject, urât, diabolic - dar nu ca în rău, care pare banal - cât ca evil, ca răul sadistic, ca o mască de Hitler pe care care ne-o punem în somn. Putem să fim pedofili, criminali, să ne lipsească mâinile, să mergem în patru labe, să ne futem pe pereți, să ne curgă sânge pe fața altora. Dar suntem absolviți, visăm. Ca cel mai nebun artist al foamei, al performance-ului fără bariere, visul, te destructurează, te taie în bucăți, pentru ca îți lasă iluzia că te compui a doua zi, când te trezești. El e legat de experiența orgasmului, în care trebuie să dezbraci de rușine pentru a fi vulnerabil și murdar. Dacă Freud ne-a spus că somnul e dezbracarea minții, este pentru că somnul te pune în mijlocul unui act de strip-tease, în care îți dai încet hainele jos știind că cineva se uită, știind că poate e inconfortabil, știind că asta îți produce o plăcere teribilă.

Dar visul nu e doar un soi de analogie pentru sex. El este sex, și ca sexul trebuie să aibă și o componentă de disperare, de melancolie, de nostalgie după ceva ce s-a întâmplat și care revine să te bântuie. Când fantazezi că atingi, când ești excitat, îți vin în minte bucăți din trecut, fețe și corpuri pe care le-ai dorit, le dorești, vin nostalgic ca imagini asociate cu un trecut care nu mai există, pe care nu mai poți să îl recuperezi. Sexul care te scoate din papuci este nostalgic, el trebuie să invoce demoni, corpuri care te-au respins, șefi care te-au umilit, diplome pe care nu le-ai avut niciodată, roluri de casnice și instalatori pe care le disprețuiești.

 2) Salbaticii lui Malinowski: un alt vis al coruperii colonialismului


Malinowski Trobriand
Malinowski, action shot, cca 1916
Citeam zilele astea din jurnalul lui Bronisław Malinowski care, ajuns in insulele Trobriand, e speriat că nu știe ce e lumea nouă în care se află. Se apucă și citește ca nebunul romane de duzină gen Dumas-tatăl, ca să aibă senzația că mai are legătura cu lumea "civilizată" de unde vine. Dar e aruncat în lumea pe care trebuie să o înțeleagă, unde alte coduri îl produc ca uman. Și din anxietate, din anxietatea asta vitală, care e foarte vie, care e suculentă, care e evil, care e partea despre care Nietzsche ne spune că ne face interesanți, visează. Visează că fute, că zboară înapoi în lumea pe care acum o regretă, e nostalgic. Visează ca un disperat, cu plăcerea pe care ți-o dă senzația că nu mai poate să se întoarcă așa cum a fost la o lume pe care a parăsit-o, care e acum în război (suntem în 1915, acum o sută de ani, și Malinowski scrie în poloneză despre o lume pe care vrea să controleze, speriat că a părăsit-o). Îi urăște pe misionarii creștini, dar, ca și Nietzsche care îi urăște pe preoți, e cumva prins în aceeași misiune de a crea o lume nouă. Ubermensch-ul lui Malinowski este sălbaticul care poate să îi învețe pe civilizați ce înseamnă o sexualitate liberă, unde adolescenții împart un loc special în care pot să se atingă, dincolo de convențiile căsătoriei. Sălbaticul lui Malinowski este lecția dată colonialismului și puritanismului britanic, și emerge din dorința de a visa diferit, de a imagina noi structuri de rudenie care să spună un fuck you viguros misionarilor creștini. Noile structuri de rudenie au de a face cu proprietatea, cu porcii, cu cartofii, cu un regim istoric care nu e atins de intervenția britanică, unde ai poligamie și alte instituții stranii pentru ochiul misionar.

Dar Malinowski e nostalgic, e nostalgic după o umanitate care e mai vie, iar din visul lui, al unei lumi cu alte reguli de rudenie, se naște posibilitatea unei alternative. O lume care nu e utopică, o lume stranie, care există aici, lângă tine. Dar dacă vrei să înțelegi mai bine cum sunt legate visele de nostalgie, nu îl citi pe Malinowski. Nu ai timp astăzi. Abia ai timp să citești ce scriu eu.

Ahh, trebuie să pleci acum, nu, mai stai, nu am terminat. O sa îți spun de lucruri serioase, de știință, asta poate o să te rețină. Astăzi, după cum ne spun statisticile, care nu mint, nu, adultul nord-american doarme în medie acum șase ore și jumătate, în timp ce dormea opt ore acum douăzeci de ani, ori zece ore la începutul secolului. Dar tu nu ești adultul nord-american, și poate că dormi mai mult de șase ore. Dar ce trebuie să știi este că există o presiune care vine din viitor, din capitalismul care va veni, unde, ca să te simți productiv, trebuie să dormi mai puțin. E inutil să dormi atât. Trebuie să fii productiv, iar vina, care emerge din puritanismul salvarii prin muncă, o să te țină treaz. Nu produci, nu exiști. Ca și reproducerea, munca, de multe ori, trebuie să fie incontinentă.

3) Arma secretă a rezistentei anticapitaliste: un film teribil de prost cum e Nostalghia lui Tarkovski 


Ce trebuie să faci ca să te devirusezi? Care este arma ideologică care te poate salva de coșmarul care vine, în lumea postapocaliptică care nu e undeva în viitor, ci aici, deja în corpul tău? Corpul tău, închisoarea sufletului tău capitalist. Nostalgia, structura afectivă care solidifică temnița.

Soluția mea este să te cufunzi adânc în nostalgie. Du-te și dormi acum. Sau, dacă nu poți să dormi, uită-te la un film prost făcut și vechi, și îngrozitor de plictisitor. Uită-te la Nostalghia lui Tarkovski, de plidă. Uită-te la filmul ăsta, făcut în 1983 în Italia, ca la un document dintr-o altă lume, pe care am pierdut-o.

Nostalghia e un film pe care nu ai să-l mai vezi niciodată. Sunt filme pe care știi că ai să le vezi repetat, deși sunt vândute ca noi. Dar filmul ăsta nu ai să-l mai vezi. Și poate nici nu poți să îl mai vezi. E lung, are două ore și e în principal despre relația între un poet care o să moară și un nebun. Sfârșitul este patetic și prost, cu poetul care încearcă să țină o lumănare aprinsă ca să traverseze o piscină, ca o ultimă dovadă de credință artistică. Și o face pentru că i-a spus nebunul să o facă.

Domiziana Giordano in Nostalghia
Domiziana Giordano in Nostalghia (1983)
În plus, poetul e în Italia, și umblă prin locuri istorice cu fresce cu o italiancă teribilă, superbă, care e îndrăgostită de el. Dar el nu, vrea să vorbească cu nebunul. Se îmbată și spune povești unui înger despre cum viața nu trebuie trăită ca și cum ai căuta pantofi, ci ca suferință, ca un drum al mocirlei umane.

Dacă vrei să convingi pe cineva astăzi să meargă la un film în care un poet rus stă de vorbă cu un nebun, cam două ore, va trebui să duci muncă încrâncenată de convingere. Dar, nu te grăbi, e ceva care face filmul viu. Poți să-l vezi ca și cum te uiți la un vis pe care îl visezi atunci, cu regizorul. Poți încerca să te scufunzi într-o lume care e făcută să deturneze timpul utilitar, al acțiunii cu personaje care îți oferă satisfacția unei povești. Ai aici în fața ochilor un material aproape inutil, produs de anxietatea regizorului. Personajul principal se confruntă cu perspectiva despărțirii totale de trecut, a imposibilității de a se întoarce în Uniunea Sovietică. Și de aici dramatismul unei nostalgii care îl inundă și care îl face să prefere compania unui om în afara normalității.

Tarkovski Adrian Paunescu
Familia a la Tarkovski aka Adrian Păunescu
Nostalghia trebuie văzut ca anticipând producția imensă de nostalgie după socialismul lui Ceaușescu. Poetul rus e în fața lumii noi, a Italiei și a frumuseții, dar el nu se poate despărți de trecutul care îl urmărește, de visele care îl fac să fie ascetic, nu poată să se atașeze de lumea nouă. Dacă urmărim producția de nostalgie de la Antene sau din Jurnalul Național, de pildă, observăm visul fabricat al unei lumi noi care nu a existat, care e creată ca material mort pentru a se opune unei vieți riscante, de neanticipat.

Dar să nu mă înțelegeți greșit, lumea care vine, cea a vieții "reale", este și a timpului utilitar, al capitalismului în care trebuie să produci. Munca din visul lui Tarkovski este munca cu un conținut care se opune adaptării, a refuzului asimilării la lumea nouă pe care nu o înțelegem bine. Tarkovski, ca Adrian Păunescu, sau ca o generație care s-a chinuit să sară într-o barcă nouă, a trăit cu visul unui trecut care nu existat, cu soția și copii primitori și iubăreți care îl salută din poarta casei, a costumelor populare care îți dau senzația de trecut, sau a recitării de poeme cu voievozi. Nostalgia e producția de vise a ceea ce nu a existat, pentru a-ți da un fals sens al continuității, al iluziei că rămîne ceva din tine care nu se schimbă, și care e organizat în jurul fericirii familiei și tradiției.

Visele, totuși, au ceva radical diferit, și nu sunt doar nostalgie. Nostalgia e deja prelucrată, o înțelegem, și e ceva in munca visului care ne scoate din prezent și din organizarea timpului cu scopuri utilitare. Dar visul, așa cum e evocat de Tarkovski, are ceva fundamental straniu, care subminează coerența unei istorii care îți spune numai ce bine a fost în trecut. Visul ne arată că există ceva în nostalgie, care e mai mult decât dorința de re-trăi o senzație de placere. Poți fi crud, cum tocmai am fost acum, și poți să disprețuiești lumea asta a rataților, a inadaptațior, a celor prinși în obsesia discului ascultat prima dată la şaisprezece ani.

Dar, dacă abia ai început să înțelegi lumea din jurul tău, uită-te la filmul lui Tarkovski ca la un document al unei lumi dispărute pe care nu ai să o mai întâlnești. Gândește-te ce condiții de producție, ce tip de societate a făcut posibil un material de două ore care nu spune o poveste linară, cu un poet vorbind cu un nebun. Filmul poate fi povestea unei generații care a avut timp să trăiască timpul diferit, care nu era branșată la ritmul capitalist al ultimei povești de la Realitatea sau CNN.

Uită-te la film nu pentru a vedea declarații finale despre artă, oricât de înduioșătoare și ciudate ne par acum. Uită-te pentru a-l vedea pe poetul rus însetat, și uită-te cum vrea să folosească mai întâi un pahar, dar cum se răzgândește și bea apa direct de la robinet. Gestul funcțional, al băutului cu gura de la robinet, îmi aduce în minte o generație care nu avea nevoie de obiecte cum avem noi acum, care nu era înconjurată de marfă așa cum suntem noi astăzi. Să nu mă înțelegeți greșit, ei visau la marfuri mai crâncen decât noi astăzi, în post-socialism. Dar unii, cel puțin, aveau un raport mai direct cu o utopie în care vroiai să elimini mărfurile, sau circuitul producției de eroi capitaliști ori comuniști.

Gândește-te la ce experiență produce filmul în tine, a plictiselii în care trebuie să vezi o cavernă, locul unde locuiește nebunul, fără să înțelegi ce vezi, de ce vezi ce vezi și ce vrea să spună poetul. Senzația asta că ești pierdut, că tot ce ai este o experiență estetică a sfârșitului de lume, este o contra-utopie care poate fi mobilizată pentru a ne desface de fetișismul mărfurilor. Ești poate în lumea visului real, brutal, care te enervează, dar care te scoate din visul care este visat de alții pentru tine.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor

4 comentarii

  1. @Bogdan Am aflat o imagine aproape dezamagitor de adecvata pentru ultimele tale doua articole - v. aici http://www.cafegradiva.ro/2015/05/visul-american-are-gust-mai-bun-aici-in.html. Realitatea iti iese in intampinare, te citesc si copywriterii :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ioana Marculescu31/5/15 20:33

    Am impresia ca pentru tine, Bogdane, capitalismul pare a fi un soi de moarte, caci despre moarte ne vorbeste, cred eu, Nostalghia. Solutia la diversele tipuri de moarte - moartea nostalgica, moartea sinelui prin uz excesiv de facilitare obiectuala (nu in sens prihanalitic, ci in cel mai pur dens denotativ) moartea eroica - fiind nebunia credintei? Ce lupta acerba cu acest capitalism usor de ocolit...
    Nu cumva visul ne conecteaza cu acea parte a noastra care doreste mai presus de obiecte?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O parte mai presus de obiecte? Ce parte ar fi asta, Ioana?

      Ștergere
  3. Ioana Marculescu18/6/15 20:52

    Oare ancora existentei noastre sta in "posesii"? Sau in dorinta de a fi fericiti, pur si simplu? In Nostalghia poetul nu-si gaseste in final fericirea in spatiul acela paradisiac al reintoarcerii? Ce sa fie visul altceva decat punerea in scena a luptei inconstientului pentru impunerea dorintei primordiale?

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!