Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

1993 si 2014: O scurta istorie a doliului si a schimbarilor lui

miercuri, 6 mai 2015

doliul Juliette Binoche in Albastru (1993)
Juliette Binoche in Albastru (1993)

Lacrimile lui Binoche, un cumshot in productia noii Europe unite
Graffiti pe un perete al Universitatii din Pisa, cca 1995

Dupa cum stim bine, doliul este experienta transformarii psihice, a elaborarii suferintei, a muncii cu un material dureros care e prezent in constiinta. Doliul e ambivalent, e nevrotic, nu are un sfarsit de succes, dar, ne spune Freud, e mai bun decat depresia. Depresia e o stare de paralizie, de reintoarcere obsesiva la un moment initial al durerii, al sentimentului de victima care e intarit prin repetitia amintirilor fericite. Ca orice repetitie, ca orice dar al inconstientului, depresia aduce o otrava si anume sentimentul ca a existat un mai bine iluzoriu undeva, in trecut. Doliul are menirea de a contracara paralizia memoriei fericite, a faptului ca ai pierdut un obiect iubit. Doliul te pune intr-o pozitie activa, de muncitor al propriei minti, de producator al unui mod de a simti, spre deosebire de pozitia pasiva, in care depresia ti se intampla, in care esti un subiect al ei.

doliul Kristen Stewart
Kristen Stewart

Dar doliul, pentru ca este munca psihica activa, are o istorie. Una dintre iluziile capitalismului de astazi este ca sentimentele nu au o istorie, ca nu sunt produse de un aparat economic, ca sentimentele sunt autentice si deriva din natura noastra umana. Ce nu se intelege bine este ca modul cum jelim, cum ne despartim de trecut are o istorie, care face ca sentimentele noastre sa fie deja produse, sa fie marfa intr-un anumit circuit al productiei. Ceea ce nu inseamna ca sentimentele nu sunt reale, puternice si greu de suportat. Ele au o anumita istorie, ca de pilda haina pe care o porti acum, cand citesti textul asta. Daca te uiti la ce esti imbracata, o sa vezi ca exista o firma care a produs-o, cu muncitori intr-o fabrica, care sunt platiti pentru munca lor. Desi iti vezi haina ca facand parte din corp, ca pe un accesoriu pe care poti sa il uiti, inconstient, nu-i asa, haina a avut un pret, a avut o circulatie pe o piata, si mai ales, a avut muncitori care au produs-o. Exista munca in haina pe care o porti, iar una dintre strategiile capitaliste este sa iti spuna ca haina e naturala, ca e normal sa o porti, ca trebuie sa uiti istoria productiei ei, pentru ca ea nu e importanta.

La fel ca haina pe care o porti, cand lucrezi cu sentimentele tale depui o anumita munca. Lucrezi cu ele si de asta e bine sa fii constienta de cum lucrezi cu sentimentele, cum iti produci propriile stari. Cand vezi un terapeut, poti sa realizezi mai bine continutul muncii, de ce o faci, si cu ce scop. Dar exista ceva mai important care e greu de realizat. Sentimentele tale au deja o istorie, care nu e numai personala, dar ea e culturala. Daca te duci in trecut si vezi ce purtai poate in 1993 iti dai seama cat s-a schimbat moda astazi. E mai greu de realizat insa ca modul in care faci doliu s-a schimbat. Cum jelesti, cum iubesti, cum interactionezi sexual, s-a schimbat. Modul de productie al sentimentelor tale, nu numai continutul lor, s-a transformat. Cum le vezi, cum le simti, cum le aranjezi in mintea ta, a suferit o modificare, si ce incerc aici este sa schitez istoria acestei transformari.

Sa luam anul 1993. Cum te desparteai de trecut in 1993? Ce forma avea doliul si in ce aparat de productie era el articulat?

Sa ne concentram atentia pe Juliette Binoche in 1993. Vedetele de cinema au o anumita magie, un farmec care vine cu statutul lor de produse pe piata globala. Ele au ceva mort in raportul lor cu noi, sunt eterne, ca imagini care pot fi eliminate din circuitul productiei de frumusete. Dar asta e o iluzie, desigur, asa cum am inteles mai devreme.

Cum jelea Juliette Binoche si ce insemna sa ingropi un trecut, un iubit, o familie pe care ai avut-o?

Binoche jelea in Albastru (filmul lui Kieslowski din trilogia Trei culori), dar jelea cu un anumit breton, cu o anumita pereche de blugi albastri, cu un blazer, cu o poseta de piele. Doliul avea si materialitatea corpului lui Binoche, si a hainelor pe care le purta. Despartirea de trecut se facea asa cum o vedem sarind gardul, cu o anumita varsta (are douzeci si noua aici), cu o dorinta de a afla ce se ascunde intr-o istorie a vietii ei pe care nu o cunoaste inca.

Mai important este si ce NU are aici in imaginea asta. Ea nu are o telefon mobil in mana, nu are o tableta, inca nu e conectata la circuitul global al capitalismului, pe care il vedem astazi cand iesim din casa, cand mergem pe strada si ne uitam la oamenii care se uita in aparatele lor de telefon. Binoche e inca, pentru noi, modernii, in starea bunului salbatic care sare gardul fara sa stie ca va trebui poate sa sara gardul peste douazeci de ani cu o poseta in care va tine un computer sau un telefon mobil.

Binoche se afla in Parisul inceputului de ani ’90, si trebuie sa se desparta de imaginea sotului si a fiicei, morti intr-un accident de masina. Exista o speranta in depasirea obstacolului fizic, a gardului, si speranta e data de un nou inceput, de a te indragosti din nou, de a compune muzica pentru o noua Europa. Suntem in momentul cand Europa de Vest se afla la un moment de dinainte de mariajul care va veni, cu noii indragostiti din europenii de est. Esticii, si Kieslowski printre ei, inca se uita fermecati la promisiunea unui nou stat continental. E momentul de dinainte de oficializarea relatiei. E momentul inceputului, al dorintei, al sexului pe saltea si nu pe patul Constitutiei europene. Este timpul dorintei de a te desparti de trecut, care atarna de tine, de comunism. Bocitul este aici un bocit orientat catre viitorul care va veni, unul al unui copil care se naste, al unui apartament curatat de obiectele unei familli care a murit, al muzicii pentru Consiliul Europei. Viitorul este nobil, si el este al creatiei si transfigurarii suferintei prin muzica.

1993 are un anumit aparat de productie al doliulului. Doliul este timpul sperantei europene, al iubitului din umbra care te iubeste si te raneste pentru a te face sa traiesti. El este fantezia care proiecteaza un drum al eliberarii de suferinta. Sau al eliberarii de o mama care nu te recunoaste pentru ca are Alzheimer. Sau de trecutul pe care nu il stapinesti si care te face sa te simti abandonat.

La sfarsitul filmului Binoche plange. Lacrimile sunt aici asteptate, sunt dorite ca un moment al muncii pe care trebuie sa o faca personajul pentru a merge mai departe. Lacrimile sunt un produs al travaliului psihic, al despartirii de o depresie care te-a facut la moment dat sa vrei sa te sinucizi. Lacrimile sunt epilogul, care functioneaza ca un substitut pentru un sfarsit fericit hollywoodian, ca un cumshot in pornografie, unde fata iti este alterata de ceva necunoscut, pe care l-ai asteptat, pe care l-ai muncit cu dedicatie sa vina. Lacrimile lui Binoche, un cumshot in productia de fantezie a noii Europe unite.

In Albastru Binoche are corpul actritei in care muschii, zambetul, fata sunt mobilizate pentru ati da senzatia de golire, de efort de a supravetui unei tragedii. E o munca imensa in corpul actritei, poate munca unui calugar zen de a se dispensa de bagaje superficiale, de mintea care lucreaza in nestire. Imi amintesc ca mi-a placut enorm actrita cand am vazut-o aici. Poate ca m-am indragostit. Dar niciodata, cred, nu am avut senzatia ca imi doresc corpul ei, pe al actritei care jeleste. M-am indragostit de munca ei, de drumul ei de a se reintoarce la placere, de a accepta ca sotul a inselat-o, ca viata inseamna cruzime, ca poate ca tema centrala a compozitiei muzicale a fost furata de la un cantaret ambulant. Am vazut filmul probabil la sfarsit de anii ’90. M-am indragostit de Binoche, ca si cum munca psihica de a imagina un nou viitor mi-a dat senzatia de real, de contact cu propria mea fantezie despre viitor.

Dar cum se face doliu in zilele noastre, sa zicem, in 2014? Care este noul aparat de productie aici?

doliul Kristen Stewart in Clouds of Sils Maria
Kristen Stewart in Clouds of Sils Maria

Juliette Binoche trebuie sa boceasca acum un ideal, dar de data asta nu mai e familia. Ea trebuie sa se ingroape pe sine, adica actrita care nu mai este marfa noua, tanara si atractiva (Norii din Sils Maria, r. Olivier Assayas). E norocoasa.

Are langa ea o prietena, o tanara capabila sa o contrazica, sa ii pese de ceea ce face, si sa o conduca pe drumul doliului (Kristen Stewart). Binoche si Stewart sunt prinse in drama ingroparii tineretii, care, dupa cum stim bine, trebuie produsa proaspat, neincetat, in neoliberalism.

doliul depresia Juliette Binoche in Clouds of Sils Maria
Juliette Binoche in Clouds of Sils Maria

In 2014 aparatul de productie al doliului nou este legat de presiunea de a fi hip si de a arata conectat, de a fi parte dintr-o retea. Noua Europa, visul unitatii unde esticii si vesticii se regasesc mai buni, este o fantezie epuizata. Fantezia noua, ca noul cinema, ca noua politica, este tanarul, cel confortabil cu camera, cel care posteaza de la 5 ani pe Facebook si Twitter, adaptat la globalizare, gata sa conduca o corporatie, sa fie creativ in fabrica noua de tip Google. Doliul nu mai e munca cu tine, asa cum il descria Kieslowski. Este, mai mult ca altadata, o relatie de schimb. Este marfa pe care o cumperi pentru altceva, pentru un alt obiect. O cumperi pentru vitalitate, ca nou inceput, capacitate de a inova si a fi deschis. Doliul e un pretext pentru un act de a inaugura noua epoca si a celebra un nou tip uman.

Legatura intre 1993 si 2014 este actrita care face doliu in filmul lui Assayas. Ca in Albastru, Binoche reuseste sa se desparta de depresie, sa isi transforme suferinta, sa iasa din starea inghetata a aminitirilor fericite. Binoche jeleste, si jeleste cateodata aratand absolut fabulous, ca si cum a iesit vedeta de cinema fara efort. E mai ales seducatoare atunci cand trebuie sa ofere o eulogie, la moartea celui care lansat-o in teatru. Si e seducatoare atunci cand flirteaza si se razbuna pe un fost iubit care a ranit-o si abandonat-o. Doliul are materialitatea spectaculoasa a rochiei de seara care iti taie rasuflarea.

Dar, atentie, desi o insotim acum pe drumul in care ea se transforma pe sine, nu ea este in centrul peliculei. Focarul incandescent al filmului este acum Kristen Stewart, diva Hollywood, nascuta cu camera pe ea si in ea. Stewart este acum noua marfa captivanta, pe care trebuie sa o vrei, pentru ca stie cum sa fie absolut naturala, sa para reala, sa fie absolut transparenta. Stewart este noul model, cel al multitasking-ului, al asistentei care este mai inteligenta si perspicace decat sefa, al corpului tanar, viu, tatuat, care vomeaza si care isi tine sefa si prietena ancorata in realitate. Kristen Stewart, liceeana care seduce vampiri si varcolaci, se jertfeste pentru a o aduce pe Binoche pe culmile nietzscheene ale omului nou. Dar, odata ce o ajuta pe Binoche sa devina altceva, poate ceva mai intens decat a fost la inceput, Stewart trebuie sa dispara din poveste.

Exista un erotism special creat de Kristen Stewart prin jocul ei si prin modul in care iti condenseaza in cateva miscari o generatie. Iar erotismul e legat de o anumita moarte pe care trebuie sa o genereze, de o crima. Doliul nu mai este al doliul lui Binoche, nu mai este al tau, este atasat muncii lui Stewart. Jelirea este procesul unei generatii care trebuie sa se adapteze la tineretea capitalismului, a productiei de scandal instantanee, a celebritatii-fulger. Exista o frica serioasa in filmele pe care le-am vazut recent, pe care o simt in mine, fata de lumea noua, generatia care vine din urma si care ameninta o generatie mai veche, fara multa sanse pe piata muncii. Dupa o criza economica prelungita, noua umanitate pare ca vrea sa inlocuiasca umanitatea perdanta, care trebuie sa dispara.

Psihoterapeut bun Bucuresti - cum il gasesti 

Dar ceea ce ofera tinerii acum e fantezia unei jeliri fara munca constienta, fara proces de productie. Cineva lucreaza pentru tine, e platit ca tu sa fii mai vital, mai viu, ca sa traiesti in lumea tabletelor umblatoare. Cineva e platit pentru ca blogspot-ul sa functioneze, ca wirelessul sa fie in casa ta acum, ca sa iti pui corpul in pozitii dificile la yoga. Munca e in alta parte, muncitorii sunt invizibili.

Corpul dur, direct, a lui Kristen Stewart inlocuieste lacrimile lui Juliet Binoche. In Clouds of Sils Maria nu mai avem lacrimi.

O lume noua este aici si nu o intelegem bine.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!