Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cate ceva despre identificarea #Colectiv(a)

marți, 8 decembrie 2015


identificarea colectiv club ratb

Cate ceva despre identificarea #Colectiv(a)


Am auzit ca statia RATB Marasesti va fi redenumita Colectiv in memoria victimelor care si-au pierdut viata in incendiu. Din intamplare, am citit pe un stalp o invitatie la a adera in partidul Colectiv. Citesc zilnic update-uri pe facebook care au tagul #colectiv sau care mentioneaza in titlu acest cuvant.

Pana la tragedia din clubul cu acelasi nume, cuvantul colectiv era unul la fel de banal ca oricare altul. Fara sonoritate, fara glas si mai ales fara pretentii. Drama care s-a produs si mai ales consecintele ei l-au ridicat peste noapte la rang de simbol. De ce s-a intamplat lucrul acesta?

In primul rand pentru ca o asemenea situatie care a produs atat de multa moarte, durere si suferinta avea nevoie urgent de un continator. Unul cat mai rapid cu putinta si cat mai accesibil imaginarului social. Printr-o identificare cu agresorul si cu agresiunea in sine, acest continator a devenit chiar cuvantul care denumea locul unde s-a produs tragedia. Un loc unde de obicei se adunau oameni pentru a se bucura laolalta de muzica pe care o ascultau. Un loc ce a devenit apoi un ecou ars al unei drame colective. Prima miscare psihica care se produce ca aparare impotriva unei traume este rezistenta. Adica acea capacitate de a pune frau unei avalanse de durere care poate ucide. De a pune frau unei avalanse de idei care pot deveni de nesuportat. Care ne pot innebuni. De a amana cat se poate cruda realitate a pierderii, a golului ce ramane in urma. Poate ca nu intamplator motto-ul a devenit Impreuna Rezistam. Impreuna suntem Colectiv.

In al doilea rand pentru ca identificarea permite empatia si accesul la suferinta celuilalt, care devine in prima faza implicit si suferinta noastra. Foarte multi pacienti, de varste variate, mi-au marturisit dupa tragedia din Colectiv ca s-au gandit ca oricand, in orice moment se poate intampla ceva groaznic si poti muri. Ca viata este plina de pericole si ca nu suntem in siguranta aproape nicaieri. Asadar, sfarsitul imprevizibil al vietii acelor tineri, contrar oricarui firesc al lumii, a mobilizat cea mai terifianta dintre toate spaimele si anume angoasa de moarte. Nesiguranta propriei noastre vieti, fragilitatea continuitatii si mai ales imposibilitatea reprezentarii unui final abrupt. Avem nevoie de timp ca sa ne obisnuim cu ideea ca vom muri. Avem nevoie de iluzia ca viata este lunga si presarata cu suficiente motive de implinire cat sa iesim pe plus la bilantul final si sa acceptam moartea. Avem nevoie de fantasma eternitatii, atat de prezenta la tinerete.

As fi putut fi si eu acolo
este chiar esenta identificarii simbiotice cu victimele din Colectiv. Mi-a atras atentia remarca unei prezentatoare TV care afirma la o luna de la incendiu ca amintirea a ceea ce s-a intamplat ne va ramane mereu ca o rana vie in suflet, in felul acesta nu vom putea uita niciodata. Si m-am gandit in secunda urmatoare ca in felul acesta nu doar ca nu vom uita niciodata, dar vom si urla de durere pentru totdeauna. Ca o suferinta sa poata incepe sa se vindece este nevoie ca rana vie sa se cicatrizeze. Putin cate putin, zi dupa zi, clipa dupa clipa. Mintea va refuza cu incapatanare sa puna amintiri pe o rana vie si cu atat mai mult sa le inteleaga sau sa le accepte. Simbioza este necesara supravietuirii, dar pentru a trai este nevoie de diferentiere si transformare.

Daca alegem sa ne identificam cu moartea celor care nu mai sunt, vom muri si noi o data cu ei. Ne va inghiti si pe noi gura hidoasa, otravitoare ce s-a cascat atunci. Ne va macina si pe noi neputinta si furia fara nici un destin. Vom intra si noi intr-o coma psihica unde viata se va suspenda pe termen nedefinit. Nu vom putea sa plangem pentru ca vom ingheta de frica.

Daca alegem sa traim mai departe, vom putea continua ceea ce au inceput ei, vom putea reconstrui ceea ce lor le-a fost furat intr-o secunda, vom putea stinge focul care i-a ucis pe ei. Si, mai ales, vom putea sa redescoperim o viata in siguranta, protejata si care inca ne mai poate oferi si altceva decat moarte.

Avem nevoie de un simbol Colectiv. Pentru a putea construi un invelis viu unei catastrofe care a adus moarte. Pentru a gandi cuvinte acolo nu a ramas decat pustiu. Pentru a colecta amintiri si pentru a scrie povestea celor care au fost acolo. Pentru a colecta lacrimi, dar si zambete.

Pentru ca, asa cum scria psihanalista Joyce McDougall,
nimeni nu este vinovat pentru loviturile dure pe care lumea si primele obiecte exterioare i le-au dat, dar fiecare este unicul responsabil pentru obiectele lui interne si pentru lumea lui interna. 
Ultimul lucru pe care il putem face este sa ne lasam sufocati de vinovatia de a fi ramas in viata si de “a muri” si noi ca un ultim omagiu.

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: ro.wikipedia.org

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!