Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

The Hateful Eight: Infernul sunt ceilalti

vineri, 15 ianuarie 2016



Agatha Christie se intalneste cu westernul-spaghetti in ceea ce este prezentat triumfal ca fiind cel de-al optulea film al lui Quentin Tarantino: The Hateful Eight (Cei 8 odiosi). Este, in chip caracteristic, o aroganta demna de cel ce se ipostaziaza autoironic ca vesnicul tanar pistolar al cinema-ului american. Cu o camera demna de cele mai grozave westernuri, cu o coloana sonora semnata de iconicul Ennio Morricone (Pentru un pumn de dolari), laureat acum cu Globul de Aur, si cu ecouri persiflante imprumutate pe de o parte din Cei sapte magnifici si pe de alta din Zece negri mititei, acest al optulea film al lui Quentin the Kid arunca impreuna, asa cum ii prevesteste si titlul, opt personaje cu adevarat infioratoare, intr-o cabana inzapezita in mijlocul unui viscol.

Actiunea are loc la cativa ani de la terminarea Razboiului de Secesiune. Cine sunt cei opt? Opt personaje stereotipe demne de ura. Opt personaje care, in acelasi timp, se urasc intre ele din tot sufletul, dar care s-ar putea sa nu fie exact chiar ce par a fi: o bandita dusa catre spanzuratoare - Daisy Domergue (magistral interpretata de mereu stelara si, in general, prea putin apreciata Jennifer Jason Leigh – nominalizata la un Glob de Aur pentru acest rol), vanatorul de recompense care a capturat-o (un Kurt Russell reciclat si aici, a carui forta ne subliniaza ca a jucat candva si in Tombstone si nu numai in filme de actiune de categorie B), un maior de culoare legendar care a sadit teama in inimile sudistilor si afiseaza – alaturi de cadavrele banditilor pe care i-a ucis - o scrisoare de multumire de la Abraham Lincoln insusi (Samuel L. Jackson – care nu mai are nevoie de o alta descriere). La capatul celalalt al spectrului fata de personajul lui Jackson gasim un ”Johnny Reb”, sudist nu prea inteligent ajuns ca prin minune serif (Walter Goggins – cu acest rol se vede cat este de talentat) si un fost general al armatei confederate (Bruce Dern – pe care in mod sigur Tarantino nu-l alege intamplator pentru ca, sa ne amintim, el este cel care l-a impuscat pe John Wayne (!) in The Cowboys). In plus, mai intalnim un calau de profesie (Tim Roth – a carui afectare pare o continuare a personajului uleios jucat de Cristoph Waltz in Django Unchained), un cowboy blazat (Michael Madsen – sadicul Mr Blonde din Reservoir Dogs ) si un mexican (Demian Bichir – ce ar fi un western bun, fara stereotipul fumat al ticalosului mexican?). 

Psihoterapeut Bucuresti - aici


Rezultatul? Tarantinesc de previzibil – o violenta la fel de puternica ca napalmul. Cunoastem cu totii desigur finalul romanului Agathei Christie, unde cei zece criminali sunt distrusi in mod sistematic. Insa diferenta marcata dintre politistul incrucisat cu western al lui Tarantino si binecunoscutul roman al scriitoarei britanice este aceea ca aici nu exista nici macar un simulacru de justitie (ce ironice sunt nenumaratele referiri la spanzuratoare si linsaj!) sau vreo motivatie precisa pentru scenariul razbunarii. Violenta este, pana la urma, doar de dragul violentei. Camera claustranta unde sunt inchisi cei opt ticalosi devine o mini-America - la un moment dat impartita de protagonisti intre partea de Sud si partea de Nord ca trimitere explicita la Razboiul de Secesiune. Este o America unde domneste violenta gratuita, grosolana si absurda pana la rizibil. Iti ramane in minte ranjetul de fiara de pe fata lui Jennifer Jason Leigh, care este mereu batuta brutal de personajul ingrosat, foarte masculin al lui Kurt Russell si ranita si de catre ceilalti barbati. Este un ranjet salbatic, dar, in acelasi timp, siret si amar – la fel de amar ca oglinda pe care Tarantino o indreapta asupra Americii si, de fapt, la modul general, asupra naturii umane. Este o oglinda amorala care aminteste  foarte bine de ceea ce spunea Sartre in Cu usile inchise – ”Infernul sunt ceilalti”.

In camera in care sunt aruncati cei opt ticalosi timpul devine fluid si totul se reduce, in mod absurd, doar la ura fata de celalalt: Sud fata de Nord, alb fata de negru. De altfel, ultimul capitol al filmului este intitulat de catre Tarantino Black Man, White Hell. In aceste culori, aparent atat de contrastante, The Hateful Eight (care este filmat in formatul inedit Ultra Panavision 70) aminteste poate cel mai mult de prima pelicula a lui Tarantino, Reservoir Dogs, unde personajele aveau chiar nume de culori. Iti revin in minte cu usurinta dansul sadic al lui Mr Blonde (Michael Madsen) sau agonia sangeranda a lui Mr Orange (Tim Roth). The Hateful Eight este insa un film mai debalansat decat Reservoir Dogs – mai eterogen si mai marcat in diferenta sa dintre prima jumatate (mai western) si cea a doua jumatate (mai politista, cu interminabilele discutii si filosofari tarantinesti), incununata  in cele din urma cu o baie de sange demna de orice film slasher (vezi Grindhouse).

Dezechilibrul si contrastele foarte brutal trasate sunt incomode, deconcertante chiar, uneori, dar fac parte, pana la urma, din deja familiarul „Efect Tarantino”. Sa ne amintim – Infernul, fara indoiala, sunt ceilalti, iar scrisoarea lui Abraham Lincoln catre maiorul de culoare este de fapt doar un fals, cu toate ca exista ceva induiosator in modul in care personajele tot doresc s-o citeasca ca si cum ar fi reala. Poate ca nu este chiar un fals, poate ca este… Sau poate ca nu. Sa lasam deci orice speranta.  

The Hateful Eight (Cei 8 odiosi) ruleaza in cinematografele din Romania incepand din 15 ianuarie.


Ruxandra Visan Cafe Gradiva

Ruxandra Visan

este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!