Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

David Bowie, Alan Rickman si cateva ganduri despre moartea in modernitate

miercuri, 3 februarie 2016


david bowie alan rickman death

David Bowie, Alan Rickman si cateva ganduri despre moartea in modernitate


Victoria Anderson, Cardiff University

Cata singuratate simti cand pierzi pe cineva. Si, intotdeauna, cat de neasteptat e totul. Ciudat cum, desi oamenii exista pe pamant de cel putin 200 000 de ani - moartea inca ne ia prin surprindere. E o absenta cu care nu ne vom obisnui vreodata. Conceptul propriilor noastre morti e un spectru pe care nu ni-l putem vreodata imagina in mod real, ni se pare mai degraba o gluma absurda. In vreme ce moartea celor dragi ne arunca intr-o neagra izolare, o bula neplacuta de durere ne afecteaza ca o boala.

Decesele lui David Bowie si Alan Rickman au dus la efuziuni emotionale de soc si suferinta colectiva care, cel putin dupa impresia mea, au umplut mai multi metri de coloane de ziare si de hastaguri de social media decat restul stirilor saptamanale la un loc. Pierderea lui Bowie mai ales, care a tinut titlurile ziarelor doar cu cateva zile inainte cu lansarea albumului sau Blackstar, a provocat ceva ca o stare de doliu national. Urmata atat de repede de moartea lui Rickman, impresia e ca viata culturala britanica a suferit o lovitura capitala, pierderea acestor doua figuri iconice fiind, in psyche-ul colectiv, cruda si neobisnuita.

Marturisesc ca nu am fost fana nici a lui Bowie, nici a lui Rickman, drept care o atare reactie e un fenomen pe care l-am observat cu un ochi curios, dar impartial de outsider. Din repertoriile lor, cele doua opere cu care sunt mai familiarizata se refera, coincidenta!, implicit la moarte: hit-ul Ashes to Ashes din 1980 al lui Bowie si rolul lui Rickman din filmul din 1990 al lui Anthony Minghella, Truly, Madly, Deeply


Cam 15 ani aveam cand am vazut prima data Truly, Madly, Deeply. Rickman joaca o fantoma care se intoarce pentru a-si ajuta fosta iubita - interpretata de Juliet Stevenson - sa faca fata unei dureri atat de intense, incat ea simte ca viata i-a devenit insuportabila. Ca adolescenta, cu o experienta limitata in privinta iubirii si a pierderilor, intriga nu mi-a produs o prea mare impresie. Si s-a cufundat repede in adancurile uitarii.

Revazand filmul ca adult am avut o alta experienta. Portretizarea de catre Stevenson a ravagiilor durerii este fara doar si poate una dintre cele mai subtile, mai bine evidentiate si mai angajante ale cinematografiei. Si, contrar tendintei de azi a afisarii publice a doliului, imi aminteste de o contradictie, dintre aceste expresii publice ale durerii si realitatea privata a doliului.

Iar asta pentru ca noi toti, colectiv, intelegem gresit natura mortii atunci cand ne plecam capul si ii jelim pe cei care au parasit planeta Pamant, de parca ar fi o mare tragedie pentru ei. Nu este. E o tragedie pentru acei care au ramas. Cei care sufera sunt, si mereu va fi asa, cei vii - nu cei morti.

Alaturi de singuratate si de vina - de toate lucrurile pe care ni le-am fi dorit sa le spunem, ori sa nu le spunem - apare si un adjuvant neasteptat: frica. Nimeni nu mi-a spus cata suferinta poti simti fiindu-ti frica, sunt faimoasele cuvinte ale lui C. S. Lewis. Nu-i de mirare, atunci, ca atat de mult din ceea ce ne sperie este legat de spectrul permanent al mortii. 


Si - precum in Truly, Madly, Deeply, unde fantoma dupa care tanjesti, jucata de Rickman, devine curand un oaspete stanjenitor - ni se reaminteste sa fim atenti ce ne dorim. Oricine jeleste ne poate spune ca in prim-planul sufletesc e dorinta fara speranta ca fiinta pierduta sa se intoarca. Ca aceasta dorinta e centrala pentru sufletul nostru colectiv iese in evidenta in crezul definitoriu al culturii apusene din ultimii 2 000 de ani: cel al lui Iisus Hristos, care a murit si s-a intors trei zile mai tarziu, crucea semnificand vesnica inviere.

Insa oriunde altundeva in cultura noastra spectrul fantomei care se intoarce e un vizitator nu prea bine primit.

In folclorul britanic un exemplu memorabil al fantomei nedorite e cel al demonului iubitului - un tanar care si-a pierdut viata pe mare si care se intoarce pentru a se razbuna pe fosta sa iubita, pe care o crede necredincioasa pentru ca si-a luat un alt barbat. In povestirea scurta a lui W. W. Jacobs The Monkey's Paw un cuplu in varsta isi doreste ca fiul mort sa se intoarca, dar e ingrozit atunci cand fantoma lui apare trantind usa. In mult-celebratul roman Beloved al lui Toni Morrison un copil mort revine la viata ca adult foarte bine intrupat care consuma tot ce-i pica sub priviri.

Daca simptomele culturale ne arata ceva este ca, in pofida ascensiunii secularismului occidental, anxietatile si ambivalentele noastre despre moarte - marele nivelator - raman. In intimitate ne facem doliul dupa cei iubiti. Ii jelim public pe cei pe care nu i-am intalnit vreodata - o forma anestezica de doliu care ne permite sa ramanem la suprafata problemei mortii si a ritualurilor sale, fara a o simti de fapt - truly, madly or deeply.

Dar daca invierea e ce cautam, atunci cu siguranta ca o putem gasi. Tehnologia isi creeaza propriile fantome; iar printr-o apasare de buton ne putem intoarce din moarte la viata. Din nou, si din nou, si din nou...

The Conversation

Victoria Anderson, Visiting Researcher in Cultural Studies, Cardiff University

Acest articol a fost publicat initial in The Conversation. Cititi aici articolul original.

Foto: pt.wikipedia.org/wiki/, commons.wikimedia.org/wiki/

Un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!