Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sticla noastra cea de toate zilele

marți, 23 februarie 2016


anaf antena 3 televiziune

Se intampla in ultimii ani, nu de putine ori, ca zile la rand o asa-zisa drama sa fie prezenta pe micul ecran si sa hraneasca retina nedezlipita de sticla a privitorului, seara de seara. Asa a fost si cazul saptamanii trecute, in care apologia cortegiului funerar al unui post tv "decazut" din drepturi de ANAF a scos tot ce era mai plin de afect din sticla pe care se miscau, clipa de clipa, imagini. Asemenea unui priveghi, inainte de a fi scos mortul din casa, s-au spus povesti din vremuri de demult uitate, s-au aruncat ocari, s-au soptit blesteme si s-au cantat jelaniile, s-au rostit bancuri si s-a ras cu gura pana la urechi, doar pentru ca peste cateva secunde sa se inalte rugi de la inaltimea genunchilor indoiti.

Ce poate fi atat de atragator la un astfel de spectacol pentru ca privitorul nu doar sa fie convins sa priveasca niste imagini goale de orice continut, dar invelite in sunete, miscari, silabe, ci sa fie si atras in a se coaliza si participa el insusi la priveghi, adoptand mortul si durerea pierderii ca si cum ar fi ale sale.

Cititi si Antena 3 vs. ANAF: despre efectul de framing 

Stim deja ca exista un apetit mare pentru a arunca cu pietre in cel aflat la ananghie, dar, iata, aflam ca exista si unul la fel de crescut pentru a ne alatura cauzelor care sunt total straine de noi, doar pentru ca povestea lacrimilor celuilalt trezeste in noi o dorinta morala de a plange alaturi de el. Daca cineva este cazut la pamant, cel mai logic ar fi sa-l ridicam de acolo. Insa cel mai probabil este ca ne vom intinde pe jos langa el si il vom acompania in suferinta sa. Asa dam dovada de compasiune. Daca i-am cere sa se ridice, am fi indiferenti la durerea lui si incapabili de mila. Dar daca ne asezam langa el pe jos nu doar ca ii perpetuam neputinta, dar ne-o si insusim. Tanjim de multe ori la suferinta celuilalt, oricat de paradoxala ar parea aceasta ipoteza. La drama pe care o traieste, la suspansul povestii lui, la firul de par de care atarna, la starea de soc si groaza care pluteste in jur. Tanjim la o adrenalina ce provine dintr-o disperare, ardem de nerabdare sa ne pravalim pe toboganul fara fund al sortii necrutatoare. Dar cel mai mult si cel mai mult ne place ca acest lucru sa fie public.

De ce imbratisam imagini care ne capteaza prin ceea ce transmit? De ce devin ele intrinseci vietii noastre cotidiene, desi sunt doar niste intrusi? Incearca sa raspunda la aceasta intrebare psihanalistul Serge Tisseron, cel care afirma ca imaginea este noua cale regala catre inconstient. Dupa parerea sa, orice imagine este purtatoarea a trei iluzii care privesc raportul sau cu realitatea. In primul rand, orice imagine creeaza iluzia ca ea contine in realitate ceva din ceea ce ea reprezinta. Este vorba despre o cultura a neincrederii in care tot timpul incercam sa fim convinsi cu certitudine ca ceva este cumva si in permanenta ne indoim de orice. A doua iluzie este cea a faptului ca imaginea ne cheama la ea, ne da senzatia ca putem intra pentru a face parte din ea. In fapt, orice imagine ne invita sa ne proiectam inauntrul ei, ceea ce produce o emotie exaltanta spargand granita subtire dintre real si imaginar. Si in al treilea rand, si cel mai important poate, cea de-a treia iluzie, aceea ca o data ce suntem in interiorul imaginii, suntem acolo impreuna cu altii si ca toti vad in acelasi fel ceea ce vedem si noi. Este o iluzie foarte puternica care face ca imaginea sa fie un instrument formidabil de coeziune sociala pentru ca oamenii care vad impreuna o imagine au impresia ca o vad la fel si astfel au impresia ca fac parte dintr-o comunitate, se simt mai putin singuri, desi in sine actul privitului este solitar.

Asadar, in fata unei solitudini care inspaimanta si alieneaza, chiar si un priveghi ne poate reanima, ne poate reda viata din care am incremenit. Sticla de care ne lipim retina zilnic pare a fi menita sa ne hraneasca cu picaturi de viata, care, departe de a fi ale noastre si de a face parte din interiorul nostru, sunt insa necesare pentru simulacrul sufletesc incremenit.

Niciodata robotul meu nu ma va iubi. In ziua in care voi avea impresia ca robotul meu are sentimente pentru mine, ca ma apreciaza, ca imi spune ca familia mea este formidabila, ca sunt cel mai bun amant din lume… in acea zi voi avea serioase probleme. Voi fi prizonierul unei iluzii. Nu voi mai putea diferenta intre impresia ca robotul meu pare multumit si cea ca este imposibil ca el sa simta asa intr-adevar.

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: favim.com

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!