Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Fratii Coen: un omagiu vechiului Hollywood

vineri, 18 martie 2016



Fascinatia fratilor Coen fata de istoria filmului si varsta de aur a Hollywoodului impregneaza si pelicula ultimului lor film, Hail, Caesar!, unde cineastii pastiseaza cu mare aplomb niste scene in binecunoscutul stil hollywoodian. Ne amintim expresia de uimire turmentata de pe fata lui Jeff Bridges intr-una dintre scenele onirice din The Big Lebowski, care era construita ironic in stil fantezie muzicala Busby Berkeley. Fratii Coen readuc si aici pentru cateva minute stilul Busby Berkeley, printr-o magistrala si megalomana fantezie acvatica, unde balerinele se desfasoara in modele de o complexitate ebluisanta, ce o au in centru pe sirena Scarlett Johansson, interpretand un star ce aminteste de Esther Williams. Scenele de musical nu se opresc aici. Intr-o secventa care trimite la dansul cu mopul din Thousands Cheer sau la personajul Sindbad, Channing Tatum ne prezinta un numar de step ce il evoca desigur pe Gene Kelly. Daca stam sa ne gandim, fratii Coen au cochetat persiflant cu muzicalul si in O Brother, Where Art Thou, unde scena de dans a Ku Klux Klan-ului aducea ecouri atat din Berkeley, cat si din Vrajitorul din Oz (!).

Betia pastisei nu se opreste aici. Romcomul hollywoodian este evocat si el, caci suntem martori in Hail, Caesar! la o parte din filmarile si montajul unei pelicule inititulate Merrily We Dance (a se vedea comedia din 1938 Merrily We Live sau filmele de tip Philadelphia Story), unde tanarul star al comediilor western Hobie Doyle (un fel de Gene Autry) este silit sa joace un rol de june prim care nu i se potriveste deloc si care ii scoate peri albi rafinatului regizor jucat de Ralph Fiennes (posibil bazat pe George Cukor). Foarte interesant este ca, pana la urma, printr-un accident de montaj, prestatia starului in pelicula ajunge sa para nu artificiala si rizibila asa cum era la inceput, ci sincopata si chinuita, cu nuante minimale, ce evoca stilul frust al idolilor furiosi Montgomery Clift si James Dean. De altfel, fratii Coen plaseaza aluzii ironice, pentru cunoscatori, la cei doi idoli: personajul lui Hobie Doyle joaca rolul unui june pe nume Monty (!), iar intr-o scena memorabil grotesca isi scoate proteza care ii inlocuieste dintii din fata (este cunoscut faptul ca si James Dean, caruia ii lipseau dintii din fata, facea astfel de glume).
Dupa cum se vede, intertextualiatatea pastisei si in acelasi timp trimiterea parodica la intertextul unor mult-iubite hituri hollywodiene este insotita si de o celebrity intertextuality, si aici nu ma refer numai la aluziile la Kelly sau Clift, la Heda Hopper si Louella Parsons (personajele Tildei Swinton), ci si la manierismul pe care starurile invitate de Coeni sa joace in film il adopta in prestatiile lor. Stilul de femme fatale adoptat de Scarlett Johansson contrasteaza cu personajul de ingenua pe care i-l impune studioul si reaminteste mai degraba de the dames to kill for, ce isi declamau replicile amuzante intr-un ritm rapid si ireverentios de mitraliera, ca de pilda Jane Russell sau Lauren Bacall.

Personajul intepretat de George Clooney, marele actor ce detine rolul centurionului roman din Hail, Caesar! - A Tale of the Christ aminteste ca look si stil de joc atat de Clark Gable (asemanare cultivata si in O Brother, Where Art Thou), dar si de Robert Taylor, starul indragostit de Deborah Kerr in Quo Vadis. Este posibil ca cel mai mult sa se fi amuzat fratii Coen la filmarea scenelor pentru megaproductia Hail, Caesar! - A Tale of the Christ, unde sunt ecouri puternice atat din romantul religios Quo Vadis, dar si din megahitul multiplu oscarizat Ben Hur (printre altele, nu numai aluziile la scena carelor de lupta, dar faptul ca personajul lui Cristos apare in fundal, in planul secundar aventurii protagonistilor).

Razbate din aceste scene si din cele evocate anterior nu doar un ironic parodico-pastisant, dar, dincolo de toate, un omagiu jucaus al unor impatimiti cinefili catre o epoca unde cetatea Hollywoodului se inalta ca un castel poleit. Dincolo de acerba ironie la domnia studioului hollywoodian (atotputernicul fix-it-all studio, care isi mana starurile cu o mana de fier), la stilul de viata pur (si conservator) american (Josh Brolin - mana de fier a studioului - este un american get-beget, familist convins, cu o sotie blonda si doi copii perfecti, cu o credinta nestramutata in Dumnezeu si cu convingerea - zbuciumata, ce-i drept (!) - ca meseria sa de-a tine lucrurile in mana i se potriveste pana la urma perfect), dincolo de aluzia subtila, dar foarte amara, la lista neagra si la ”amenintarea comunista” din sanul Hollywoodului (a se vedea ceata inofensiva de scenaristi de stanga, la fel de jalnici si de perdanti ca si nihilistii din The Big Lebowski), dincolo de homoerotismul marcat al scenelor din muzicalul lui Channing Tatum - dincolo, deci, de toate acestea, se inalta, in hedonismul lor pur, scenele filmate in dulcele stil ”clasic”, ce ne fac sa retraim, chiar daca stim ca suntem groaznic inselati, magia de praf de stele a vechiului Hollywood.

Nostalgici, poate ca am dori sa vedem un nou film cu Gene Kelly in pasi de step sau un intreg Merrily We Dance fara de gres executat sub bagheta, de exemplu, a unui George Cukor. Si, de ce nu, poate ca vrem sa mai varsam o lacrima la discursul, deopotriva de maret si deopotriva de inselator, al romanului convertit la crestinism (sau, ma rog, la hollywoodianism?) din Hail, Caesar! - A Tale of the Christ?

Filmele fratilor Coen sunt, fara indoiala, extrem de intertextuale si traiesc prin aluzia jucausa la intertextul lor - ca sa dam doar cateva exemple dintr-o lista foarte lunga, O Brother, Where Art Thou trambiteaza inca de pe generic (scris cu litere mari!) ca se bazeaza pe Odiseea; The Hudsucker Proxy face cu ochiul lui Citizen Kane, Miller's Crossing se intrupeaza din genul filmelor cu gangsteri in stil Cagney / Bogart. Bazandu-se, ca si The Big Lebowski, pe un cadru de baza (pseudo)-noir (vezi eroul-detectiv ”torturat”, voice-overul), Hail, Caesar! melanjeaza genurile, atragand atentia asupra granitelor in mod ideal trasate intre acestea intr-o ”varsta de aur” a filmului si in acelasi timp subliniind arogant ca orice film este, la urma urmei, de fapt metageneric. Dincolo insa de acest ingenios exercitiu intertextual, razbat placerea si caldura de a da cezarului ce-i al cezarului: ca multi dintre noi, fratii Coen au crescut adorand filmele pe care acum le pastiseaza si mixeaza. Si le face pur si simplu placere sa le re-creeze si sa-si aminteasca de ele.

Ruxandra Visan Cafe Gradiva

Ruxandra Visan

este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!