Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Bacul laureat

marți, 31 mai 2016


bacalaureat cristian mungiu cannes psihanaliza aplicata

Am vazut recent filmul lui Cristian Mungiu, care a si fost deja premiat la Cannes pentru regie, mult discutatul Bacalaureat. Recunosc ca m-a intrigat banalitatea titlului, prin rigoarea si problematizarea unui cuvant emblematic pentru ultimii ani.

Ceea ce mi-a atras atentia inca din primele secunde ale filmului Bacalaureat a fost faptul ca actiune se petrece dinspre interior spre exterior, ceea ce trezeste o tensiune si un oarecare disconfort, ca si cum cineva ti-ar fi infipt un binoclu in cap si te-ar fi intrebat ce vezi prin el. Aceasta perspectiva pe dos cumva amplifica foarte mult anumite senzatii, care devin aproape personale. O alta observatie care merita impartasita este ca spectactorul nu este invitat sa urmareasca actiunea, aceasta are mersul ei ce nu pare a fi influentat in nici un fel de vreun scenariu mental si fara vreo finalitate anume. Actiunea devine secundara gesturilor, dialogurilor, tacerilor, zbaterilor, zgomotelor etc.

Cateva teme psihologice se creioneaza rapid in Bacalaureat: spectatorul traieste alaturi de personaje o permanenta angoasa de intruziune care se strecoara prin ochi si prin urechi aproape pe neasteptate (geamuri sparte, camere de filmat, usi deschise, telefoane care suna incontinuu, telefoane ascultate, coduri, bai lipsite de intimitate, injuraturi etc). Gaurile strapung invelisul rand pe rand astfel ca la un moment dat nu te mai mai simti in siguranta nicaieri. Personajele feminine sunt construite sub apanajul depresiei adancite pana la melancolie. Sterse, apatice, lispite de orice vitalitate par a purta povara unor insemnari traumatice ale trecutului care este insa mut. Personajul masculin, inconjurat de o mama bolnava, de o sotie absenta si de o amanta resemnata cauta cu disperare sa trezeasca in fiica lui dorinta de a scapa din locul acela amutit de tristete, ii tot repeta cu inversunare ca nu poate rata sansa de a se salva de la o astfel de viata cum duc ei. Elementele obsesionale sunt singurele repere care ghideaza ochiul spectatorului si care il salveaza de la deruta (personajele reiau iar si iar aceleasi gesturi, aceleasi drumuri, aceleasi cuvinte, aceleasi melodii). Confuzia temporala este omniprezenta prin amalgamul de elemente actuale impletite din plin cu un decor comunist. Apogeul confuziei este la final cand respiri usurat ca te-ai lamurit pe ce meleaguri esti, dar intr-o fractiune de secunda este aruncat din nou in timp pe versurile unei melodii rasarite de nicaieri.

A fost trimis un acordeon si a inceput razboiul 

Insa de departe mecanismul cel mai evident pe tot parcursul actiunii filmului Bacalaureat este negarea radicala. Personajele neaga absolut totul, de la cronologie pana la propriile lor trairi, de la firul actiunii pana la istoria lor personala, de la implicatiile faptelor lor pana la consecintelor imediate ale acestora, de la ignorarea cu desavarsire a unor detalii semnificative pana la ridicarea la rang de mare importanta a unor detalii ridicole. Scopul acestei negari este o alienare a oricarei experiente personale, totul se reduce la un sir de actiuni coordonate de un discurs operator.

bacalaureat cristian mungiu cannes angoasa de intruziune

Ce este negarea? Citeste si Mecanismele de aparare ale eului

In fapt, desi suspansul se invarte in jurul bacului fetei, toate personajele au picat deja acest examen de maturitate, concluzia acida a discursului narativ fiind ca si-au pierdut cu desavarsire orice sens al vietii, intrand intr-o miscare absurda de actiuni repetitive. Cel mai important lucru este ca ajung sa isi dea seama ca nu se mai recunosc si parca se intreaba, chiar daca doar soptit, dar unde ne-am pierdut pe drum?

Intr-un interviu, Cristian Mungiu declara ca revelatia multora dintre ei vine din faptul ca ne dam seama ca suntem atat de preocupati de ceea ce fac si spun ceilalti, ca problematizam intra-atat vietile lor, incat constatam cu stupoare ca am uitat de noi insine. Cam asa si personajele din film, se invart in jurul fetei ajunse in impas in ajun de bacalaureat, dar de fapt ajung in aceasta invarteala sa descopere ca exista si ele si ca uitasera cu desavarsire lucru acesta.

Genialitatea regiei lui Cristian Mungiu in Bacalaureat este faptul ca alege sa nu efectueze un travaliu narativ orizontal (adica sa investigheze excesiv cotidianul), dupa cum alege sa nu efectueze nici unul vertical (sa caute profunziumea trecutului). Ceea ce realizeaza el este o spirala ce se desprinde din reziduul cotidian si se incolaceste apoi in interiorul personajelor.

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

2 comentarii

  1. cred ca exagerati totusi numindu-l pe Mungiu un regizor genial. v-a inspirat premiul dat la Cannes sau i-ati fi pus genialitatea in carca si in absenta acestor lauri? (in alta ordine de idei, felicitari pt titlul articolului, foarte inspirat joc de cuvinte!)

    RăspundețiȘtergere
  2. Va multumesc pentru comentariu si pentru apreciere. Nu pe Cristian Mungiu l-am numit genial, ci regia acestui film, felul in care i-a tesut trama. Cred ca capacitatea de a construi ceva este interioara (si nu apare ulterior, prin recunoastere exterioara) si cel care reuseste sa o transmita si altora realizeaza un act valoros, externalizand ceva care apartine doar propriei ei lui minti.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!