Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Casa cu patruzeci de etaje a lui J.G. Ballard

vineri, 13 mai 2016


Ben Wheatly High-Rose

In povestirea sa Sapte etaje, Dino Buzzati descrie un spital in care bolnavii sunt impartiti in sapte caste. Cei care fac parte din high-life-ul pacientilor, cu probleme minore, sunt plasati sus, la etajul sapte. Pe masura ce boala se agraveaza, pacientii coboara la etajele inferioare – din ce in ce mai jos. La primul etaj, sunt desigur plasati muribunzii….

Un principiu asemanator structureaza cladirea cu patruzeci de etaje din romanul lui J. G. Ballard, High-Rise, scris in 1975. Insa nu gravitatea bolii este aici principiul ordonator, ci, in acest caz, in mod destul de previzibil, clasa sociala. Aceasta este desigur o reprezentare ironica a sistemului rigid bazat pe clase al societatii britanice. In High-Rise avem de-a face cu un bloc-turn autosuficient, perfect proiectat de creatorul sau, cu supermarket si scoala, piscina si terenuri sportive – intr-un cuvant cu toate cele necesare locatarilor sai – o societate de consum in miniatura. Clasele muncitoare (the working classes) sunt plasate la etajele inferioare – acolo unde electricitatea se opreste adesea si conditiile nu sunt la fel de bune ca mai sus. Elitele (upper classes) stau desigur la etajele superioare si dau petreceri simandicoase, iar in varful acestei piramide rezida demiurgul imbatranit al cladirii, arhitectul Anthony Royal. Un pic mai sus de mijloc (aspirand catre upper middle class), la etajul douazeci si cinci, se muta doctorul Robert Laing, una dintre principalele voci ale romanului (numele sau contine o aluzie ironica la R. D. Laing, autorul lui The Divided Self) care este, daca stam sa ne gandim, cumva divizat intre cele doua clase / extreme…

Avem de-a face fara indoiala cu o distopie si, in mod previzibil, ceea ce incepe ca o societate perfect ordonata, unde fiecare isi cunoaste in mod mecanic locul, degenereaza in violenta animalica ce ajunge pana la canibalism. Inchisi in blocul lor turn din care nu mai au de ce sa iasa – pentru ca tot ce le este necesar se afla acolo – locatarii incep un razboi aprig, unde, cele doua tabere se impart previzibil in proletarii defavorizati de la etajele de jos (condusi de revolutionarul Richard Wilder – remarcati ironica si salbatica radacina wild...) si simandicosii privilegiati de la etajele de sus (reprezentati de arhitectul Anthony Royal – la fel de regal ca si numele sau). In mijloc, intre Wilder si Royal (care sunt, de altfel, celelalte doua voci care-l completeaza in roman), doctorul Laing este martor si partas vrand-nevrand la violenta pe care o declanseaza izolarea a doua mii de oameni intr-un spatiu inchis, de unde, asa cum spune insusi autorul, nu exista nici o scapare. Razboiul incepe, clasele de jos se infrunta cu clasele de sus, totul degenereaza, iar resorturile cutiutei se rup, ne mai ramanand decat mizerii supravietuitori postapocaliptici ai unei cladiri ruinate, redusi la un nivel primordial de existenta.

Ben Wheatly High-Rose

Ecranizarea recenta a cartii ii apartine regizorului Ben Wheatly si il are in rolul principal pe Tom Hiddleston. Din distributie mai face parte Jeremy Irons (in rolul arhitectului cladirii). Filmul are un look retro, de sfarsit al anilor saizeci si inceput al anilor saptezeci. In prima sa parte, un ton rece si incisiv, ce aminteste nu numai de ironica Portocala mecanica a lui Kubrick, dar si de reprezentarile satirice ale sistemul social britanic din cinemaul tinerilor furiosi – ca, de pilda, Lindsay Anderson, cu O Lucky Man!. Scenografia hipnotizant-psihedelica aduce in minte si interioarele sofisticate, dar uniformizante din adaptarea lui Truffaut dupa Ray Bradbury, Fahrenheit 451.

Daca prima parte a filmului aminteste de tonul ironic al lui Kubrick, a doua parte insa, cand lucrurile incep sa degenereze si sa o ia pe calea violentei, evoca mai degraba un suprarealism de tip Bunuel. Exista o asemanare in structura filmului cu scindarea prezenta in pelicula If al lui Lindsay Anderson intre prima jumatate (viata si rutina conventionala) si cea de-a doua (violenta si razboi absurd cu nenumarate victime), insa, cu toate ca romanul lui Ballard se bazeaza el insusi pe o ruptura, filmul lui Wheatly se dezechilibreaza, nereusind sa faca o trecere eleganta intre cele doua parti. Tonul kubrickian din prima jumatate contrasteaza prea mult cu suprarealismul din partea a doua, parte care ajunge sa treneze oniric si care pare sa se deruleze interminabil. A doua jumatate se urmareste astfel greu, in ciuda cadrelor remarcabile, impotmolindu-se narativ si ajungand destul de gratuit la dezastrul postapocaliptic in care sunt aruncati locatarii cladirii. Finalul (prefigurat in scenele de inceput) il prezinta pe doctorul Laing locuind intr-o cladire ruinata, plina de cadavre si gunoaie, incercand cu o disperare ponosita sa se agate de vestigiile civilizatiei. Aici filmul recurge la imagini (mai optzeciste) ce te duc cu gandul la melanjul junk reciclat fantastic din filmele lui Terry Gilliam sau, de ce nu, la primele Mad Max-uri...

In 1929, Jan Weiss scria un roman intitulat Casa cu o mie de etaje. Romanul, un clasic al SF-ului modernist, prezinta un demiurg malefic care controleaza acest zgarie-nori si pe toti cei ce locuiesc in el si imparateste cu mana de fier asupra creatiei sale. Scris in 1975, High-Rise se intrupeaza din sci-fi-ul postmodern al anilor saizeci-saptezeci. Comentariul lui Ballard este la urma urmei postmodern si, in mod literal, foarte spatial: un demiurg obosit creeaza un container pentru experimentul sau si asista neputincios la naruirea (propriu-zisa si metaforica) a acestuia. Nu este de-a dreptul malefic – este doar corupt, incapabil si depasit.

Ben Wheatly High-Rose
Regizorul pastreaza, in mod inteligent, atmosfera retro in film si nu updateaza nimic. Ar fi fost insa extrem de interesant sa vedem un High-Rise ecranizat chiar in anii saptezeci! In 2016, an al virtualului secol 21 (cu spatiul sau virtual si cu filmele sale post-Matrix), spatialitatea cladirii pe care se bazeaza filmul nu mai poate fi perceputa in acelasi mod ca in momentul in care Ballard scria cartea. Lupta dintre working class si upper (middle) class nu mai are aceeasi intensitate, caci, cumva, ea a avut loc deja, iar noi ne gasim deja intr-un univers post-flower power… In 2016, High-Rise este pur si simplu perceput ca un film retro, ca un meticulos exercitiu de recreare a unui univers distopic, asa cum era el infatisat in anii saptezeci. Iar filmul High-Rise traieste – omagial – doar  pentru ca este retro…

Ruxandra Visan Cafe Gradiva

Ruxandra Visan

este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!