Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Selful nostru diluat

marți, 17 mai 2016


nicolae tonitza fetita cu funda roz kohut self

Am vizitat expozitia ArtSafari desfasurata zilele trecute chiar in centrul Capitalei si dedicata tuturor iubitorilor de arta. In ciuda dispunerii labirintice a spatiului de expunere si a ingustimii acestuia pe alocuri, expozitia a fost totusi o defilare bogata si interesanta pentru ochiul privitorului. Inca de la inceput, vizitatorul era intampinat de o celebra pictura, scoasa la lumina zilei doar pentru cateva zile din seif, Fetita cu funda roz a lui Nicolae Tonitza. Ceea ce capta atentia privitorului nu era funda roz, ci grimasa incremenita pe figura fetitei, care nu te lasa sa nu te intrebi: dar oare de ce o fi atat de suparata aceasta fetita?

Poate ca motivul de suparare era faptul ca fetita deschidea seria unor numeroase reprezentari ale figurilor umane, dar ea ramanea singura cu o viziune inchegata (sau inghetata) a unei imagini incremenite in timp si in spatiu, fidela realitatii pe cat posibil (poate ratacit pe undeva prin multele incaperi mai era si un tablou al lui Grigorescu, dar o figura feminina din spate, care se pierdea insa in multitudinea de descompuneri si recompuneri umane moderne).

O prima observatie este ca umanul este in centrul atentiei reflexive, atat in forma sa solitara, cat si in modurile sale de relationare. Nenumarate tablouri contemporane incearca sa surprinda fiinta umana in special in momentele sale de intimitate sau de vulnerabilitate. Our handsome self este vazut si revazut, reluat prin pelicula simtirii din toate unghiurile, dezbracat de toate cele care l-ar putea tine departe de miezul lui autentic. Rezultatul este totusi surprinzator: tendinta este catre o permanenta diluare a selfului, catre o permanenta deformare si pierdere a reperelor, catre o confuzie a limitelor care pe unii i-ar putea fascina, pe altii i-ar putea inspaimanta.

Citeste si Self teoretic si relatie analitica

O alta observatie este ca nimic nu mai este ceea ce pare a fi. Totul poate fi absolut orice in acelasi timp. Astfel, barbatii au sani, femeile au penis, femininul este musculos si masculinul este gratios, sexul este morbid si moartea este sexualizata, erosul este confundat cu melancolia si moartea este confundata cu efuziunea orgasmului. Intunericul este absurdizat si ecranul funebru este ridiculizat prin detalii hilare menite sa iti amuze privirea pentru ca nu fi inghitita de angoasa gandului secund. La o prima vedere iti vine sa razi, pentru ca mai apoi sa iti dai seama ca de fapt esti confuz. La un prim gand iti vine sa intelectualizezi, pentru ca mai apoi sa iti dai seama ca de fapt esti pierdut in traducerea a ceea ce vezi. La o prima senzatie iti lasa gura apa, pentru ca mai apoi sa iti dai seama ca de fapt ti-e scarba.

nicolae tonitza fetita cu funda roz psihanaliza psihoterapie
Nicolae Tonitza, Fetita cu funda roz

Un motiv temeinic reiterat este Adam si Eva. Cuplul originar se regaseste la loc de cinste in incercarea de a reconfigura nevoile cuplului contemporan. Dificultatea de a descoperi unde incepe Adam si unde se continua Eva ingreuneaza putin incoporarea rapida a acestui ideal. Cuplul modern este fuzional pana la a deveni un amestec ciudat de carne si oase, pana la a pierde orice urma a dintilor celui care a muscat primul din mar, pana la o diluare asidua a selfului identitar. Bucati razlete sunt identificate ca o victorie triumfatoare. In cele din urma pare ca Adam (sau poate Eva) sta culcat in bratele Evei (sau poate ale lui Adam), precum un bebelus rasfrant la pieptul mamei sale.

Intalnirea cu noi insine pare a fi foarte dificila. Oglinda stramba nu ne permite sa ne recunoastem nici macar partial. O noua patologie narcisica ia nastere. Cea in care ii reprosam celuilalt ca ne-a smuls bucati din noi insine pe care si le-a insusit fara a ne fi cerut acordul. La schimb, rupem fasii din el insusi si ne imbracam cu ele. Rezulta un "autoportet de carpe". Nu este o metafora, erau chiar carpe. Poate ca acesta este destinul selfului compus si recompus la nesfarsit. Poate ca bariera creativitatii este o goliciune moale care ar putea inveli, dar la interior ar fi in continuare pustiu.

Doua ecouri au trezit in mine picturile pe care le-am vazut si care cel mai probabil sunt deja alterate de propria mea amintire:
Dar frumusetea, adevarata frumusete, sfarseste acolo unde apare expresivitatea intelectuala. In sine, intelectul este o maniera de exagerare si distruge armonia oricarui chip. In momentul in care te asezi sa gandesti devii doar nas sau frunte sau ceva respingator. Scopul vietii e dezvoltarea sinelui. Atingerea propriei naturi intr-un mod perfect, iata de ce suntem aici pe pamant, fiecare dintre noi. Azi,oamenii se tem de ei insisi. Au uitat suprema datorie, datoria fata de sine.

The musician of disordered sound, the poet of decomposed language, the painter and sculptor of the fragmented visual and tactile world: they all portray the break up of the self and, through the rearrangement and reassemble of the fragments, try to create new structures that possess wholeness, perfection, new meaning.

Citeste si Heinz Kohut despre personalitatile narcisice

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!