Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Vlad Ivanov - raul Noului Cinema

miercuri, 8 iunie 2016


vlad ivanov bacalaureat mungiu

Dacă Vlad Ivanov a devenit figura reprezentativă a noului cinema, asta e pentru că are o anumită funcție. Ivanov e figura unei cenzuri - sau mai bine spus, a unei imposibilități de a imagina un alt viitor. Dacă toți corupții în România ar avea o unică figură, ea ar lua forma feței lui Ivanov. Domnul Bebe în Patru, trei, doi (Mungiu), Anghelache în Polițist, Adjectiv (Porumboiu), Velicanu în Principii de viață (Popescu) sau Dinu Laurențiu în Poziția copilului (Netzer) trebuie să întrerupă ceva, un viitor, o posibilitate emergentă a unei alte lumi. Dar, atenție, figura asta nu este doar represivă, ea funcționează ca o barieră care ne indică un enactment, care se află împlântat în imaginația unei generații de regizori, mai toți trecuți de patruzeci de ani (Porumboiu și Netzer sunt cei mai tineri, s-au născut în 1975). Enactmentul despre care spun este că Ivanov condensează ceea ce a devenit ca figură politică, comunismul machisto-egoist și violent (ori capitalismul în filmele lui Netzer și Porumboiu), o formațiune socială care, prin Ivanov, își agresează copiii. El întrerupe ceea ce ar putea fi o altă lume, un spațiu în care satisfacția, plăcerea, creativitatea - sau sentimentul de a construi cu alții o lume nouă - e eliminat.

De ce noul val romanesc poate sa moara in Pozitia copilului

Dacă noul cinema românesc are o relație de obiect cu un obiect rău, atunci răul poartă numele lui Vlad Ivanov. E nevoie de o genealogie pentru a vedea cum funcționează obiectul rău și cum poate fi el re-imaginat, altfel decât doar rău. Să începem. 

Așa cum știm de la Fairbairn, obiectul de care ne atașam funcționează ca obiect ideal, e seducător, dar și frustrează în același timp. Problema este că relația de obiect de care vorbesc are o singură direcție în noul cinema, și anume a violenței autorității (viol la Domnul Bebe, violența domestică la Velicanu, tâmpenia polițistului la Anghelache, agresivitatea criminală la Dinu Laurențiu). Plăcerea aici - așa cum plăcerea care este expusă zilnic pe ecranele românești este a condamnării corupților - este că obiectul seducător este unul inerent violent și traumatic. O anumită seducție a obiectului rău, o parte în care funcționează ca ideal al eului, pare a fi scufundată într-un timp care nu mai este aici, al nostru, un timp care a murit.

Ce îmi imaginez câteodată este că toți cei patru regizori maturi ai noului val au fost pioneri și că au trăit în timpul copilăriei în imaginația sefeului imaginativ, al tehnologiei comuniste a lui "do it yourself", în care pionierii erau radioamatori, în care demontau casetofoanele pentru a le pune din nou la loc, în care testele de cunoștințe tehnice și spațiale îți dădeau un bilet de intrare în gașca deștepților. Dacă lumea copilăriei noului val a fost a pionerilor, ea era una competitivă, a nerzilor care trebuiau să cunoască referințe obscure la cărțile și filmele epocii. Generația șoimilor și a pionerilor din anii '80 trăia în timpul unui comunism care oferea un anumit ideal, al elevului priceput, aventuros și citit, care știa istorie, construia biciclete cu arcuri și cucerea spațiul imaginand lasere gigantice care ar hrăni călătorii interstelare.

Dar pentru elevul ușor obraznic, dar doxat, avem nevoie și de un seducător, sau o seducătoare. O reprezentare foarte bună a seducatorului care dispare din spațiul noului cinema o găsim în Racheta albă (1984), serialul care reprezintă un inconștient uitat, spre deosebire de alte forme de inconștient care par reactivate din când în când pe ecran (de pildă, formele de economie paralelă care apar în Amintiri din Epoca de Aur, 2009). Seducătorul, sau figura opusă, obliterată de Ivanov, este George Constantin (profesorul Axinte) - un inventator stilat, care a construit o mașină care consumă mai puțin decât un Trabant, care are un câine Emil, perfect dresat să facă ce vrea stăpânul, care are un laser în bucătărie și care susține conversații perfect tehnice despre călătorii spațiale cu Victor și Dan, doi copii care au 13-14 ani.

george constantin ultimul cartus
GC, aici in Cu mâinile curate

Dacă seducătorul seduce, trebuie să avem și o primă scenă a seducției. Scena din imaginea I este una care cu greu ar putea să treacă de o cenzură contemporană, care se activează imediat atunci când vine vorba de hărțuire sexuală. În Racheta Albă, cei doi puști sunt aproape goi în case unui necunoscut în vârstă, care îi introduce în tainele tehnologiei de vârf.

Viorel si Dan in casa Profesorului Axinte

Ce are Profesorul Axinte și de ce a dispărut aproape cu totul din imaginația noului val? Axinte este un Albus Dumbledore comunist (Harry Potter), sau Corbul cu Trei Ochi (Game of Thrones) care îi ajută pe Viorel și Dan să se transforme, să devină altceva. El are capacitatea de a se juca, de a constitui un ideal nou, dar jucând jocul așa cum Viorel și Dan vor să îl joace. Axinte face ce vor băieții, îl recunoaște pe Viorel ca fiind Căpitan, și este un egal în relația cu cei doi copii. Un egal, dar și un Dumbledore care intensifică dorința lor de a ști, de a descoperi ce nu este încă știut, care deja a inventat o mașină care poate să supraviețuiască economiei de subzistență în anii în care socialiștii plăteau datoriile la FMI. Axinte, profesorul misterios, este cel care leagă nerzii comunismului într-un proiect excitant, al descoperirii a ceea ce nu este încă inventat. Axinte este, condensat, un mecanism al inventării unei lumi noi, dar nu una a omului nou brutalizat - așa cum retorica totalitarismului l-a inventat după anii '90 - cât al unei umanități pe care nu o cunoaștem, a unor posibilități de viață inserate în ideologia progresistă a socialismului românesc.

Ivanov - sau răul noului cinema - este o răzbunare, poate, a idealizării noului viitor comunist, care s-a pierdut odată cu emergența neoliberalismului în anii '90. Dar generația șoimilor formată în anii '80 trăiește și în spațiul lui Axinte, pe care însă nu îl mai recunoaște. Axinte e aici un ideal, așa cum a fost Nadia Comaneci pentru mulți, sau HR Patapievici, sau Mutu, ori Halep, tipul ideal care trebuie să justifice violența coercitivă a părinților, a unui sistem care te împingea să fii mai bun, și te pedepsea pentru transgresiuni. Poate de aici Axinte e reprimat, ținut la distanță ca un obiect alb, al psihozei, care poate să amintească de o investiție într-un optimism care nu mai e aici. Ce a rămas, în epoca capitalismului global, este o figură misterioasă, dar întotdeauna plasată în trecut. Capitalismul nou trebuie să așeze un tip uman în lumi care au dispărut - sau care sunt cu totul inventate (adică lumile din Harry Potter și Game of Thrones). El trebuie să se facă etern - și orice posibilitate a trăi în afara lui este una care e deja moartă, așa cum profesorul Axinte pare deja mort, odată ce nici nu mai există în imaginația noastră. O altă versiune a unei incapacități de a visa sunt copiii anilor '80, unii din ei care candidează la funcția de primar al capitalei, Firea, Nicușor Dan, Turcescu. Ei sunt mai degrabă Ivanov decât Axinte, sunt răul coercitiv care nu mai are capacitatea de a intensifica o dorință de transformare.

Inconștientul uitat, cel care nu este atins de noul cinema, este cel al copilăriei și mesajelor enigmatice pe care șoimii și pionerii le-au procesat în anii '80. Tipul ideal uitat - pionerul - este Viorel din Racheta Albă, cel care, în același timp, e arogant, deștept, practic și capabil să împartă egalitar puterea cu prietenii lui mai mici. Dar imaginea lui prezentă este Ivanov, o figură comunisto-capitalistă a violenței machiste. Din câte am auzit, în Bacalaureat (Mungiu, 2016) regizorul român vrea să vorbească de o nouă generație a copiilor care nu mai sunt atât de corupți ca părinții (ori nu mai atât de Ivanov ca părinții lor!). Un alt idealism, al Occidentului, al bursei care te face altfel decât părinții, care te salvează, pare să fie miza din film. Viorel pare să aibă un competitor aici, un mesaj enigmatic care va forma generații de copii și adolescenți. La universitatea unde predau eu în Ohio deja am studenți români formați în ideologia noii generații care nu mai vrea să fie murdară. Dar dacă imaginea necoruptului cu bursă în Occident va produce studenții de vârf în România, ceea ce va fi îngropat repetat este profesorul Axinte. Și stafia care bântuie capitalismul - Lenin, sau profesorul Axinte - va fi în curând poate reînviată, de o nouă generație progresistă care va dori să facă uitată figura lui Vlad Ivanov.

Citeste si Bacul laureat

Bogdan Popa Cafe Gradiva

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!