Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Romania identitara: Pierdut buletin, nu mai stiu de unde vin

marți, 5 iulie 2016


romania identitara trauma rodica matei bogdan sebastian cuc mihaela zamfir

La Facultatea de Arhitectura din Bucuresti a avut loc primul atelier al proiectului Romania identitara, cu tema "Individualitatea unei persoane, individualitatea unei comunitati". In prezenta unui public variat, atelierul a fost deschis de cuvintele psihanalistei Rodica Matei, care a descris proiectul Societatii Romane de Psihanaliza ca pe o invitatie la un dialog ce ar putea produce o reparatie a traumei si o recuperare identitara. Psihanalista a amintit versurile unei melodii a cunoscutului cantaret Smiley, cuvinte care au trezit zambetul audientei, dar care au facut sa tresara si cateva ganduri cu privire la originea traumei si a pierderii identitatii:
Pierdut buletin
Nu mai stiu de unde vin
Nu mai stiu cine sunt. 
A mai adaugat ca inconstientul colectiv este pregatit sa abordeze aceasta trauma si ca abordarea ei se poate realiza prin a vorbi impreuna, idee care m-a dus cu mintea la acel the significant other in si prin prezenta caruia ne construim propria identitate, una din originile traume fiind atacul asupra legaturii si anihilarea oricarui celalalt, impingand individul intr-o insingurare dezolanta.

Citeste si Romania identitara: Individualitatea unei persoane, individualitatea unei comunitati  

Rodica Matei a mai adaugat ca trauma poate fi si una co-impartasita, cu alte cuvinte putem suferi si prin privire, prin ceea ce ajunge la noi, fara sa ni se fi intamplat noua direct. A incheiat introducerea sa amintind ca exista o legatura stransa intre comunitate, identitate si arhitectura pentru ca cea din urma reprezinta simbolic un mod de a ne construi pe noi, o proiectie a noastra in interior.

A luat cuvantul apoi psihanalistul Sebastian Bogdan Cuc care a definit identitatea ca un proces dinamic care presupune continua transformare a unor parti din experienta personala. A asemanat intrucatva acest proces conceptului de cadru din psihanaliza, afirmand ca
spatiul se transforma in timp si timpul se transforma in spatiu
intr-un proces viu si modelabil. Aceasta asemanare mi-a adus in minte ceea ce afirma psihanalistul argentinian Jose Bleger in Psihanaliza cadrului psihanalitic:
Le cadre est une présence permanente, comme le sont les parents pour l'enfant. Sans eux, aucun développement possible du Moi; cependant maintenir le cadre au-delà de sa fonction nécessaire, ou éviter le moindre changement de relation à l'égard du cadre ou à l'égard des parents, peut entraîner une paralysie du développement.

Citeste si José Bleger - originalitatea in psihanaliza argentiniana 

Psihanalistul a mai adaugat ca o constructie identitara se realizeaza intr-o realitate dinamica si ca exista o diferenta intre a integra si a evacua. A reamintit actualitatea unor experiente traumatice, a unor violente grave indreptate impotriva diferentei (care la un anumit nivel se repeta si astazi, atacul asupra diferentei fiind in continuare extrem de actual. Chiar in dimineata atelierului, venind catre Facultatea de Arhitectura pe strada Edgar Quinet mi-a atras atentia un graffiti de pe peretele Facultatii de Litere "Clotilde, pleaca in tara ta"), si a spus ca integrarea presupune transformare, amintind de celebrul Squiggle conceput de D. W. Winnicott. In acest sens, trauma ar fi:
Aceasta experienta care sta in minte ca o mazgalitura, care ma zgaraie, ma racaie prin neputinta de a o transforma si de a-i gasi un sens, 
iar procesul repararii traumei ar fi asemenea "unui sortat de caramizi" (trimitere nu intamplatoare la procesul de demolare din timpul comunismului). A incheiat afirmand ca evacuarea traumei nu reprezinta o forma de integrare, ci mai degraba o noua scena traumatica a disparitiei fara urma.

A luat apoi cuvantul arhitectul si lectorul universitar Mihaela Zamfir care a vorbit despre comunicarea prin arhitectura si despre comunitate versus globalizare. A subliniat faptul ca societatea actuala este una de consum si ca comunicarea se realizeaza predominant in spatiul virtual si s-a intrebat daca orasul mai permite o constructie a unei identitati specifice.

Interventiile din public au fost deosebit de interesante si bogate. Prima dintre ele a pornit sub auspiciul unui act ratat, vorbitorul confundand fara voia lui comunitate cu colectivitate. Este evidenta bogatia acestui act ratat prin dubla sa trimitere atat la Colectivul comunist care a instrainat si a transformat in bun comun si anonim orice forma de individualitate, precum si la recenta tragedie din Colectiv. S-a adus apoi in discutie importanta dimensiunii umane si criza identitara actuala, in sensul in care experientele individului s-au pierdut sau s-au alterat, determinand o ambiguitate mare in ceea ce priveste criteriile definitorii. O parte consistenta a discutiei la referit la roboti si robotizare, la pierderea umanitatii si a unicitatii, ducandu-ne cu mintea catre o angoasa de moarte. Psihanalistul Bogdan Cuc a adus in discutie o paralela intre comunism si procesul de robotizare aferent acestuia, iar eu m-am gandit ca in egala masura aceasta robotizare se refera la o anulare absoluta a afectului si emotiilor vii care ne modeleaza si ne diferentiaza.

Citeste si Zambetul reporterei de la Colectiv

S-a exprimat apoi intrebarea: De cand suntem? Iar raspunsul a fost unul foarte frumos: Suntem de cand am fost visati. Experienta de visare este esenta vietii si a creativitatii, ne-vorbitul existand ca o lipsa in sine, iar nevoia unui catharsis colectiv aparand ca o incercare a sparge tacerile grele inchise in blocurile comuniste gandite ca o reconstructie comunitara, dar de fapt o profanare a unui doliu ce nu s-a facut nicioadata ramasitelor ingropate sub ele. In tot acest proces exista o similaritate intre pozitia arhitectului si cea a psihanalistului, ambii creatori intr-un spatiu potential.

Si nu as putea incheia decat in ecoul cuvintelor lui Winnicott care a fost indelung amintit pe parcursul discutiilor:
It is in playing and only in playing that the individual child or adult is able to be creative and to use the whole personality, and it is only in being creative that the individual discovers the self.
D. W. Winnicott, Joc si realitate

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: https://www.youtube.com/watch?v=P19r2UNVipE

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!