Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Tarzan imbracat: problemele adaptarii unei aventuri

vineri, 29 iulie 2016



Filmul recent The Legend of Tarzan, in regia lui David Yates (cunoscut pentru o parte din adaptarile din franciza Harry Potter), se bazeaza pe cartile din celebra serie Tarzan a lui Edgar Rice Burroughs. Tarzan a mai fost adaptat in repetate randuri – ne amintim celebrul strigat al lui Johnny Weissmuller, precum si schimbul de replici Me, Tarzan – You, Jane dintre acesta si nurlia Maureen O’Sullivan in 1932. Mai trecem in revista o adaptare din anii optzeci cu Cristopher Lambert, desenul animat Disney din 1999 si o serie de filme mai mult sau mai putin de categorie B (de pilda, Tarzan and the Lost City). 

Cat de greu este sa adaptezi / re-adaptezi pentru cinema o carte (sau, la drept vorbind, o serie de carti) ca Tarzan? Intrebarea este, desigur, pur retorica. In ciuda aparentei simplitati pe care o presupune reprezentarea omului-maimuta pe ecran (un me-Tarzan la modul rizibil si schematizat), readucerea personajului si a povestii sale este o treaba complicata si delicata. Chiar si mai delicata, as zice, decat (re-)ecranizarea lui Superman sau Batman – care au debutat ca personaje de benzi desenate. In ciuda elementului grafic (si a numeroaselor reprezentari in acest sens ale lui Tarzan), Tarzan se naste in fapt ca personaj literar in fascinantul univers al lui Burroughs, fara indoiala unul dintre cei mai iubiti autori de aventuri si SF ai secolului douazeci.

Definitia adaptarii este in sine problematica, iar conceptul de fidelitate spinos de elucidat. Cat de fidela poate fi o adaptare cinematografica a unei carti? Cat de fluida este granita dintre adaptare si rewrite? In ce masura se marita adaptarea si updatarea? Discutia este fara doar si poate inca deschisa, iar criticii adaptarii cinematografice dezbat indelung astfel de aspecte… Intorcandu-ne la Tarzan, filmul lui David Yates porneste de la o premisa laudabila. El incearca sa reprezinte un Tarzan mai aproape de cel din carte, anume o personaj deloc schematic, un personaj permanent torturat de apartenenta la doua lumi si de dihotomia natura-cultura. Este un Tarzan departe de caricaturalul model simplificat promovat de filmul din 1932, iar Aleksander Skarsgard, care interpreteaza rolul principal, reuseste sa transmita o extra-dimensiune, mai intelectualizata, personajului. Desi scenariul ia ca punct de referinta un personaj pe care Burroughs l-a gandit ca destul de complex (cel putin in primele carti din serie), filmul se indeparteaza considerabil de povestea initiala, alegand sa prezinte fragmente din prima carte, legate de copilaria si tineretea lui Tarzan, intr-o serie de flashback-uri ce constituie fundalul unei noi povesti. Povestea noua este in sine, in mod previzibil schematica, cu Tarzan, Jane si un sidekick comic, interpretat de Samuel L. Jackson, dejucand planurile maleficului Cristoph Waltz, un belgian ce planuieste asuprirea Congo-ului.

Noul scenariu imprumuta personaje si episoade din cartile lui Burroughs – ca de exemplu, regele Mbonga si fiul sau Kulonga din Tarzan of the Apes, orasul Opar din The Return of Tarzan si The Diamonds of Opar, rapirea lui Tarzan din The Beasts of Tarzan. Insa, in ciuda referintelor la Burroughs, este vorba de o aventura noua, scrisa de scenaristii de la Hollywood. Si intrebarea care se pune imediat este desigur urmatoarea (intorcandu-ne, iata, iar la spinoasa problema a fidelitatii): de ce este nevoie sa te indepartezi atat de mult de materialul original, mai ales cand ai o serie de aventuri cu Tarzan din care ai putea alege? Nu mai corespund acum oare deloc povestile care au captivat cititorii la inceputul secolului douazeci?

Raspunsul nu este nici pe departe simplu. Cei care au vazut filmul au remarcat probabil cat de mult incearca scenaristii sa fie politically correct si sa indulceasca, atat pe cat se poate, ideea unui rege alb al junglei, rafistoland si incercand sa mentina niste repere postcoloniale. Salvatorul alb este insotit de americanul de culoare Samuel L Jackson, iar regele Mbonga (un canibal feroce in prima carte a lui Burroughs) este doar un tata indurerat de pierderea fiului sau. Personajul lui Cristoph Waltz incearca sa aduca ecouri din Fitzcarraldo si Heart of Darkness... Jane este o proto-feminista care se salveaza singura si nu o damsel in distress... Initiativa insa esueaza lamentabil, caci reprezentarile tribului african prieten cu Tarzan si Jane apar, mai ales prin contrast cu restul update-ului, ca simpliste si puerile, readucand pe ecran imaginea ingrosata a bunului salbatic (inocent si inofensiv...) si prietenia cu albii salvatori (Tarzan si Jane – copiii preferati ai tribului).

Incercand cu prea multa ravna sa rafistoleze povestea originala a lui Burroughs, scenaristii ajung la un melanj inegal si incoerent, caruia ii lipsesc aventura si suspansul care faceau deliciul cartii. Pana si fizicul lui Skarsgard este folosit sub potentialul sau, actorul plimbandu-se in majoritatea filmului complet imbracat sau in pantaloni (!) in loc de celebra piele de caprioara pe care Tarzan o purta in jurul coapselor (fanii inraiti ai cartii isi vor aminti desigur povestea acelui vestmant si cum a ajuns Tarzan sa poarte H-A-I-N-E…). Aceasta, spune, dupa mine foarte mult. Imbracandu-l pe Tarzan, scenaristii jefuiesc povestea de placerea, forta si senzualitatea ei si, nu in ultimul rand, de atat de carnala atractie dintre Tarzan si Jane…

La zece ani, credeam ca Tarzan din neamul maimutelor este o carte senzationala. Cea mai minunata din univers. Ceva ani mai tarziu, am ajuns sa stiu ca in univers exista un numar de carti senzationale. Mai cred insa in continuare ca, dincolo de victorianismele sale (si, uneori, chiar cu tot cu ele!), povestea lui Tarzan este o carte nemaipomenita (mai ales in prima jumatate a primului volum!) – o poveste care a fermecat generatii si merita spusa asa cum trebuie.

Cum trebuie spusa? In nici un caz ca acum. Ma surprinde in continuare ca nici unul dintre filmele facute dupa Tarzan nu au urmat firul narativ al primei carti, asa cum este el. Un naufragiu. O fascinanta coming-of-age a lui Tarzan in jungla, cu tot fiorul, toate problemele si complexitatile ei. O intalnire delicios de fierbinte cu Jane si inceputul uneia dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din literatura. O despartire dureroasa. O intalnire la fel de dureroasa cu civilizatia, insotita de o partiala (mereu partiala) acceptare a ei. Un umor care lipseste cu desavarsire din film. O poveste asa cum se faceau pe vremuri – atunci cand se scriau romane de aventuri.

Cum poti sa aduci Tarzan in secolul douazeci si unu? Ce update ar fi necesar? In opinia mea – nici unul. Povestea este asa cum este, iar un update nu sfarseste decat prin a o distorsiona si a o edulcora. Desigur insa ca o adaptare contemporana nu poate sa o spuna intocmai asa cum o scria Burroughs in 1912… Insa nu update-ul este solutia (caci Tarzan apartine epocii sale…), cat mai degraba stilizarea materialului si distanta pe care filmul ar trebui sa o ia fata de original. Un umor si o nostalgie a reprezentarilor pe care, de pilda, le-a avut un film precum King Kong al lui Peter Jackson. O recreere a epocii cu suficient de multa ironie si, in acelasi timp, cu suficient de multa afectiune. Un regizor care sa nu filmeze de-a dreptul si o autoreflexivitate. O carnalitate si sexualitate de inceput de secol douazeci, asumata si, in acelasi timp, constienta de sine. Poate un mise en abyme. Un fior al unei aventuri de 1900 si ceva – atunci cand lumea parea mai mare. Cam aceleasi lucruri care au lipsit acum cativa ani si din ecranizarea Printesei martiene (sub titlul John Carter) – o alta carte care este, la randul sau, pur si simplu o senzationala aventura scrisa de Burroughs.

Ruxandra Visan Cafe Gradiva

Ruxandra Visan

este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!